Meniu Închide

Mecanismele de apărare sau mințirea minții

Mecanismele psihice inconștiente au rolul de a scădea nivelul de anxietate și se reflectă în felul în care persoana își gestionează conștient relația cu realitatea.

Mecanismele de apărare sunt definite în „Dicționarul de psihologie Larousse” de către Norbert Sillamy (1998), ca fiind „mecanisme psihologice de care dispune persoana spre a diminua angoasa generată de conflicte interioare”. Autorul explică faptul că în viaţa cotidiană aceste mecanisme de apărare funcţionează mai mult sau mai puţin inconştient. Un exemplu de acest fel este râsul unei persoane, inadecvat cu o anumită situație de viață în care aceasta îşi stăpâneşte cu greu anxietatea.

În viziunea lui Andre Moreau (2005), psihiatru și psihanalist (care s-a format și în psihodramă, analiză tranzacțională și Gestalt-terapie), mecanismele de apărare sunt rezistențe, fiind descrise ca „o barieră în comportamentul natural, un obstacol, o refulare, un blocaj, o rezistență la contactul cu nevoile ori cu celălalt sau, în sfârșit, o rezistență la schimbare”. Moreau consideră că mecanismele corespund defectelor noastre care ne urmăresc precum umbra. Este vorba de „a se debarasa de responsabilitatea sa, de a repeta aceleași greșeli, a-i acuza pe ceilalți că beau prea mult, că fumează prea mult, a învinui, dar și a fi coleric, irascibil, susceptibil, pasiv, dependent, neîncrezător, dominator, fricos, supus, seducător, schimbător, terifiant, „superior”, „inferior”, arogant, disprețuitor, josnic, evitant, agresiv”. Pe scurt, adaugă Moreau, este vorba de „tot ce nu vă place la celălalt, uneori chiar propriile voastre defecte față de care sunteți orbi și pe care nu le suportați la ceilalți”. Aceste rezistențe se dezvoltă la contactul cu persoane influente din viața noastră, de-a lungul educației, fie că este vorba de părinți, profesori, religie sau societate.

Scurt istoric al mecanismelor de apărare

Noțiunea de „mecanism de apărare” aparține conceptelor de bază ale psihanalizei și ale psihopatologiei, și a apărut pentru prima dată la Freud, în studiile dedicate psihonevrozelor de apărare. Marele merit al lui Freud, evidențiază Moreau (2005), este de a fi identificat mecanisme de apărare precum introiecția, proiecția, confluența și retroflexia. În epoca sa, adaugă Moreau, Freud a plecat de la medicină, apoi de la psihiatria născută cu o jumătate de secol mai devreme, ca în final să ajungă să descrie toată patologia în jurul primilor ani ai copilăriei, când a cuprins în noțiunea de inconștient, „tot ceea ce copilul, crescând, a trebuit să refuleze pentru a evita suferința”.

Totuși, acest concept își datorează celebritatea Annei Freud, care a analizat problematica mecanismelor de apărare în lucrarea „Eul și mecanismele de apărare” (1966, prima ediție). Din lucrarea fiicei lui S. Freud aflăm că Eul nu se apăra numai împotriva neplăcerii ce vine din interior. Aceasta deoarece copilul, „în aceeași perioadă timpurie în care învață să recunoască excitațiile periculoase din interior, cunoaște de asemenea și neplăcerea venită din lumea externă”. Eul este în contact direct cu această lume din care copilul „își ia obiectele iubirii și toate acele impresii pe care percepția le înregistrează, iar inteligența le asimilează”. Cu cât este mai importantă lumea externă ca sursă de plăcere și interese diverse, cu atât este mai mare și riscul de a experimenta neplăcerea venită de acolo, subliniază Anna Freud.

Câteva clasificări ale mecanismelor de apărare

Șerban Ionescu îl citează pe Vaillant care în 1993 descria apărările ca procese mentale de reglare care vizează restaurarea homeostaziei psihice. El le-a grupat în patru categorii, definite în funcţie de caracterul lor adaptativ în timpul vieţii adulte:

  • apărări psihotice: proiecţia delirantă, distorsiunea şi refuzul psihotic;
  • apărări imature: proiecţia, fantezia schizoidă, ipohondria, agresiunea pasivă, activismul (identificat cu acting-out-ul), disocierea;
  • apărări nevrotice sau intermediare: deplasarea, izolarea afectului, refularea, formaţiunea reacţională;
  • apărări mature: altruismul, sublimarea, reprimarea (înlăturarea), anticiparea, umorul.

În analiza mecanismelor de apărare, trebuie să prezentăm și viziunea lui Nancy McWilliams (care a urmat o formare în psihanaliză) din lucrarea „Understanding personality structure in the clinical processPsychoanalytic diagnosis” (2011, a II-a ediție) în care autoarea și-a asumat sarcina dificilă de a realiza o sinteză a mai multor curente psihoterapeutice. Ea consideră că termenul „apărare”, este în multe privințe „nefericit”. McWilliams explică faptul că în ceea ce privește apărarea la adulți, totul începe ca moduri globale, inevitabile și adaptative de a experimenta lumea. Ea adaugă că Freud este responsabil pentru a fi observat primul și a fi numit, unele dintre aceste procese.

Fenomenele la care se referă McWilliams în cartea sa au multe „funcții benefice”. McWilliams consideră că „ele încep ca adaptări sănătoase, creative și continuă să acționeze adaptativ de-a lungul vieții”. Când protejează Eul de amenințări, ele sunt percepute ca „apărări”, o etichetă care pare să se potrivească în aceste situații. Persoana care folosește un mecanism de apărare, încearcă, în general în mod inconștient, realizează una sau ambele dintre următoarele:

  1. evitarea sau gestionarea unor sentimente puternice de amenințare, de obicei anxietate, dar uneori suferințe în urma unor pierderi copleșitoare, rușine, invidie și alte experiențe emoționale care ne destabilizează;
  2. menținerea stimei de sine.

Psihanaliștii, subliniază McWilliams, se concentrează pe funcția apărărilor în tratarea anxietății, teoreticienii relațiilor (care au în vedere noțiuni precum atașament și separare), au introdus ideea că apărările acționează și împotriva suferinței cauzate de pierderi; și psihanaliștii au subliniat rolul apărărilor în încercarea de a menține un Eu puternic și consistent.

Mecanisme de apărare versus coping

După ce am trecut în revistă mecanismele de apărare sub mai multe aspecte, demn de menționat, așa cum subliniază și Șerban Ionescu și colab. (2002), este faptul că mecanismele de apărare sunt puse în relație cu cele de coping. Aceasta deoarece, așa cum explică psihiatrul, de-a lungul timpului „se dezvoltă trei direcţii de studiu privind ontogeneza şi evoluţia în cursul ciclului de viaţă a mecanismelor de apărare, care sunt evaluate şi puse în relaţie cu alte strategii adaptative, mai ales cu mecanismele de coping şi de degajare”.

Impunerea termenului de „coping” a fost un proces anevoios şi controversat. De altfel, termenul de coping nu se regăsește în dicționare de psihologie precum cel al lui Paul Popescu-Neveanu (1978) sau al lui Robert Sillamy (1978).

Șerban Ionescu și colab. (2002) consideră că lucrarea lui Lazarus (1966) cu privire la stresul psihologic şi procesul de coping, a contribuit la introducerea noţiunii de coping în limbajul ştiinţific. Astfel, începând din acel moment, interesul acordat noţiunii a crescut în continuu, în banca PsyLIT intrând în perioada ianuarie 1990 – septembrie 1996, 3.392 de articole care aveau în conținut termenul de coping.

Legat de instrumentele de evaluare a coping-ului, Ionescu enumeră autori precum Folkman şi Lazarus (1988) sau Chipp şi Scherer (1992) sunt de părere că sunt alcătuite din itemi care descriu o serie de mijloace utilizate pentru a face faţă situaţiilor problematice:

  • rezolvarea raţională a problemei (inclusiv căutarea de informaţii),
  • căutarea de sprijin social,
  • reamenajarea pozitivă (sau reevaluare pozitivă) a situaţiei,
  • fuga sau evitarea,
  • reprimarea cognitivă (distanţare sau minimalizarea ameninţărilor),
  • recurgerea la gândirea magică,
  • autoacuzarea,
  • exprimarea afectelor,
  • reprimarea afectelor,
  • spiritul combativ sau acceptarea confruntării,
  • stăpânirea de sine etc.

Mai subliniem că, potrivit lui Șerban Ionescu și colab (2002), noțiunea de coping „ca o trăsătură stabilă de personalitate sau ca un răspuns la numite situaţii stresante specifice, este studiată din ce în ce mai mult într-o perspectivă integrativă, care ţine cont deopotrivă de abordarea de tip „dispoziţie” şi de abordarea tip context” (Holahan et al., 1996).

În loc de încheiere, voi mai adăuga perspectiva lui Alfred Adler (2011) legată de tabloul clinic al mecanismelor de apărare. Pentru a descrie mecanismele de apărare, Adler (2011) folosește expresia „mințirea vieții”, subliniind că rezultatele psihologiei individuale „semnalează că pacientul își construiește lumea interioară, care contrastează cu realitatea pe fundamentul unei perspective individuale false”.

Bibliografie

  1. Adler, D., (2011). Practica și teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi și profesori, Editura Trei, București;
  2. Freud, A., (2002). Eul și mecanismele de apărare, Prima ediție, Londra, 1966, Editura Fundației Generația, București;
  3. Ionescu, Ș., Jacquet, M.-M, Lhote, C. (2002). Mecanismele de apărare. Teorii și aspecte clinice, prima ediție 2001- Paris, Editura Polirom, Iași;
  4. Moreau, A., Dr. (2005). Viața mea aici și acum. Gestalt-terapia, drumul vieții, Editura Trei, București;
  5. Mc Williams, N., (2011), Understanding personality structure in the clinical processPsychoanalytic Diagnosis. Second Edition, 2011, The Guilford Press, New York, pp. 100-101;
  6. Sillamy, N., (1998). Larousse. Dicționar de psihologie, Editura Univers enciclopedic, București.

Psiholog Tudose Marina