Sari la conținut

Vasile Pavelcu

Vasile Pavelcu (născut pe 4 august 1900, Costuleni, judeţul Lăpuşna, azi Republica Moldova – decedat la 21 februarie 1991, Iaşi) – psiholog, profesor universitar, membru titular al Academiei Române.

A urmat şcoala primară și liceul la Chişinău și a început studii universitare de matematică la Kiev. Schimbările sociale din 1918 l-au determinat să se refugieze în România și s-a înscris la Universitatea din Iaşi, la Facultatea de Filosofie. Și-a luat licenţa în 1924. Devine apoi bursier al statului român la Sorbona, pentru a elabora acolo teza de doctorat în psihologie, sub îndrumarea profesorilor H. Delacroix și A. Lalande (1925-27). A frecventat între timp cursurile lui H. Wallon (la Sorbona) și Pierre Janet, H. Piéron si E.Gley, la Collège de France. La spitalul de psihiatrie St. Anne este îndrumat de profesorul Georges Dumas. Și-a susţinut doctoratul la Iaşi, în 1936, cu teza Limitele afectivităţii.

A fost numit asistent la Catedra de Pedagogie a Universității din Iaşi în 1928, funcționând în acelaşi timp și ca profesor de psihologie, la Seminarul Pedagogic, între 1928-1936. A obţinut postul de conferenţiar în 1942, apoi, în 1943, prin concurs, devine profesor titular de psihologie. A fost decan al Facultății de Litere și Filosofie (1944-45), decan al Facultății de Psihologie – Pedagogie și Filosofie, între 1948-1951 și şeful Catedrei de Psihologie până la pensionare (1970). A devenit Profesor Emerit în 1969 și a fost ales membru titular al Academiei Române în 1974. A participat la congrese internaţionale de psihologie la Bruxelles, 1957; Roma, 1958; Posnan, 1962; Liubliana, 1964; Marsilia, 1965; Moscova, 1966.

S-a afirmat prin studii asupra funcţiilor si caracterelor afectivităţii, structura și orientările personalităţii, conştiinţă si inconştient, complexul de frustraţie, dar și prin analiza psihologică a vieţii cotidiene. Prin Drama psihologiei (1965), carte-eveniment, lucrare de maturitate, atrăgea atenţia asupra „dramei” unei științe care a avut de înfruntat ostilitatea științelor vecine, care a avut de rezolvat contradicţiile sale interioare, care a luptat pentru dobândirea identității sale și care s-a trezit implicată, de la naştere, într-un conflict de legitimare și reabilitare, pentru a-și afirma nobleţea. Atunci când știința psihologiei era invadată de traduceri din literatura sovietică, ideologizată de dogmele marxist-leniniste, cartea aceasta ne-a apărut ca o « lumină » care deschidea noi căi de cercetare.

Psiholog de orientare clinică, a fost considerat un fin analist și un maestru al limbajului psihologic, a devenit mentorul multor generaţii de psihologi din România.

Selecție din opere:

  • Psihologia personalității (1939);
  • Perspective (1943);
  • Principii de docimologie (1968);
  • Din viața sentimentelor (1969);
  • Invitaţie la cunoaşterea de sine (1970):
  • Cunoaşterea de sine și cunoaşterea personalității (1982).

Accesați: Articole de studiu – personalități în psihologie