Teoria conflictului și interpretarea

Teoria conflictului și interpretarea

 Cum funcționează teoria conflictului și cum funcționează interpretarea?

Cum funcționează analistul și ce instrument folosește?

Instrumentul analizantului este asociația liberă. În clinică, regula de aur a psihanalizei este ca pacientul să spună tot ceea ce-i trece prin cap. El trebuie să facă abstracție de raționamente de tipul: ”nu este important…”, ”îmi este jenă să abordez acest subiect…” etc. Aceste raționamente sunt mecanisme de apărare ale inconștientului care nu se lasă cunoscut. Ca organizare, inconștientul are o logică a lui, care transpare în asociații libere.

În cazul unui act ratat, întrebarea este de ce am avut acel lapsus, de ce am greșit?

Această întrebare reprezintă încercarea de a ne îndrepta spre conflictul interpsihic, conflict care se află undeva anterior momentului actual (contemporan). Dacă nu ne punem această întrebare și nu reușim să trecem peste greșeală, nu avem șanse să rezolvăm conflictul. Este posibil ca același conflict pe care nu l-am conștientizat să provoace și altă simptomatologie.

Psihicul uman este cel mai leneș aparat, nu face nimic fără să aibă un motiv (nici măcar un tic, un vis etc.). Orice comportament uman, inclusiv partea interioară a acestuia trebuie să aibă un motiv. De exemplu, ca să apară un vis trebuie să existe multă presiune obligată să iasă în exterior. Ca să ne trezim cu senzația că am visat ceva, dar nu mai ținem minte nimic, este nevoie ca și conținutul acelui vis să nu fie suficient de sublimat cât să păcălească cenzurile, iar cenzurile să fie nevoite să-l refuleze, adică, adică să-l trimită înapoi în inconștient. Când conținutul visului este refulat nu ne mai amintim visul.

În cunoașterea inconștientului ne lovim de mecanismele de apărare ale acestuia. Inconștientul nu vrea să fie cunoscut. De ce? Pentru că legea de funcționare a inconștientului este repetiția. Dacă el vrea să repete, cum ar putea fi de acord cu schimbarea? Inconștientului îi este mult mai comod să repete fără să-și dea seama că repetă. Această repetiție poate fi întreruptă prin interpretarea analistului, interpretare care reprezintă instrumentul analistului.

Planul real este mai puțin important. Vorbim de planul imaginar și simbolic. De exemplu, banda lui Möbius. Ne putem plimba pe această bandă la nesfârșit trecând de la un plan imaginar la un plan simbolic, repetăm la nesfârșit fără să ne dăm seama. Repetiția poate fi oprită de interpretare.

Cum funcționează o interpretare?

Interpretarea funcționează ca o străpungere dintr-un plan în altul. Când pacientul se află în planul simbolic suprapus ca semnificație peste un plan imaginar, iar analistul face o interpretare, îl ajută să ajungă în partea cealaltă a benzii, adică să nu se mai învârtă la infinit (metafora fizicalistă). Dacă analistul îl aduce pe pacient în procesul de conștientizare (urmarea ideală a unui proces de interpretare) din planul simbolic în planul imaginar și invers, atunci analistul întrerupe repetiția și îl pune pe pacient față în față cu conflictul.

O altă noțiune importantă este cea de semnificant. Este important ca suprapunerea celor două planuri să fie făcută pe același semnificant.

În relația analitică lucrurile nu se întâmplă așa liniar, acolo lucrurile sunt blocate ori pentru că analistul nu nimerește pe semnificant ori pentru că inconștientul pacientului se apără. Ce înseamnă că analistul nu nimerește pe semnificant? Înseamnă că, ori interpretarea nu are suport în celălalt plan ori că a venit prea repede, când ecuația psihică a pacientului nu este pregătită să accepte această interpretare.

În acest punct trebuie să vedem ce este o psihanaliză? Ce se întâmplă într-o analiză?

Părerile de-a lungul istoriei au fost destul de diferite. Inițial, Freud a venit cu o explicație foarte simplă: psihanaliza este atunci când în locul inconștientului vine conștientul, când putem conștientiza ceea ce nu știam înainte. În acea perioadă, toată psihanaliza căuta în istoria pacienților elementul ori evenimentul traumatizant. Psihanaliștii se uitau după o situație de cele mai multe ori de abuz, care ar fi putut genera ulterior mersul aberant al personalității cuiva. Numai că, în timp s-a constatat că mare lucru nu se întâmplă ca schimbare chiar dacă se cunoaște evenimentul traumatizant. Pentru că evenimentul traumatizant face parte dintr-o relație traumatizantă. Relația este traumatizantă și nu evenimentul. Avem nevoie de mai multe evenimente pentru a avea o frustrare suficient de mare pentru a crea o disfuncționalitate psihică ulterioară.

A doua definiție pe care o dă Freud este că psihanaliza transformă o nefericire nevrotică într-o nefericire banală.

Cea mai contemporană, actuală și prezentă idee de definire a psihanalizei îi aparține lui André Green, considerat copilul teribil al psihanalizei contemporane, eminența cenușie a psihanalizei franceze. El mută conceptul de a face o psihanaliză dinspre partea analistului spre partea clientului și definește psihanaliza astfel: ”psihanaliza constă în introectarea modelului psihanalitic de funcționare a aparatului psihic și funcționarea psihică în raport cu acest model”.

Când vorbim despre a face o psihanaliză nu apelăm deloc în relațiile cu pacienții la ceea ce se numește limba de lemn a psihanalizei. Adică, nu vorbim în termeni ca: rezistență, Complexul Oedip, relație bilaterală, fixație orală, erogenitate etc. Nu există un astfel de discurs. Acest discurs este util între specialiști și ne ajută să învățăm un abecedar, un alfabet pe care îl vom utiliza ulterior în relațiile cu alți specialiști.

Când vorbim de psihanaliză, în raport cu atitudinea din interpretarea terapeutului, pacientul își descoperă propriul aparat psihic, el descoperă în urma interpretărilor că are un inconștient pe care treptat îl ia în stăpânire. Pacientul află că inconștientul se apără, că îi alunecă printre degete, își descoperă propriile probleme care nu poartă o amprentă analitică, își descoperă modul de funcționare pe care îl simte validat de propria lui afectivitate, de propria lui reactivitate afectivă. De la un moment dat (moment ce depinde de timpul subiectiv al fiecăruia), pacientul își descoperă modul său de funcționare și începe să funcționeze singur fără prezența analistului.

Definiția lui A. Green este cea mai exhaustivă definiție din fenomenologia implicată în procesul analitic care este totuși un proces de schimbare, fie că vorbim de schimbare psihanalitică (dezvoltare personală), fie că vorbim de un proces de vindecare în psihoterapia psihanalitică. Schimbarea depinde de capacitatea analistului de a interpreta, dar depinde și de abilitatea pacientului de a folosi lecția predată de analist.