Standardele de frumusețe feminină și obiectificarea

Daniela Anton

De ce contează atât de mult frumusețea fizică și este atât de mult idealizată și valorizată mai mult ca oricând? Care sunt mecanismele din spate prin intermediul cărora asociem frumusețea cu anumite caracteristici personale, precum bunătatea, sensibilitatea precum și cu succesul social? Fără să conștientizeze de cele mai multe ori, femeile își transformă corpurile într-un bun/ obiect pentru a plăcea, și a avea succes, (context facilitat de social-media), context care generează în timp o stare ambivalentă, pe de o parte sentimentul/ starea de a se simți atractive/ plăcute, iar pe de altă parte, aceea de a se percepe obiectificate/ tratate ca niște obiecte.

Evoluția standardelor de frumusețe de-a lungul timpului

Puterea/impactul frumuseții influențează multe aspecte ale societății moderne și percepțiile zilnice care se reflectă în jurul conceptului de frumusețe datează din perioada antichității și au evoluat în mod semnificativ de-a lungul timpului. Cu toate acestea, nevoia de frumusețe apare ca o nevoie universală acceptată a unor caracteristici care traversează diferite spații culturale (Dimitrov & Kroumpouzos, 2023).

Mai mult decât atât, ființele umane au o abilitate înnăscută de a distinge între atractivitate și non-atractivitate bazată pe o serie de indicatori precum: bună simetrie facială, omogenitate a pielii, și dimorfism sexual (caracteristici sexuale tipice ). Deși standardele de frumusețe s-au schimbat de-a lungul timpului aspectul tânăr a rămas o permanentă caracteristică a atractivității fizice.

În cadrul primului studiu realizat asupra relației dintre trăsăturile corporale și atractivitatea fizică de către autorii Wiggins și Conger (1968), silueta feminină în cadrul experimentului care a înregistrat cele mai multe alegeri a fost: cea cu picioare de lungime medie, fese medii sau mici și sâni medii spre mari.

Potrivit lui Singh (1993), raportul redus talie-șolduri este asociat nu numai cu atractivitatea fizică, dar și cu tinerețea, cu sănătatea fizică și cu un potențial reproductiv crescut.

Autorul Cunningham (1986), în urma studiilor sale realizate ajunsese la concluzia că tipul ideal de frumusețe feminină presupune o frunte mare, ochi mari, nas mic, bărbie mică și buze relativ mari. De asemenea, conform acestui autor, femeile atractive au caracteristici ce le permit să comunice în mod eficient emoțiile pozitive: zâmbet larg, gene lungi, pupile mari.

Așa cum și autorul Boncu (2017), menționează că frumusețea aduce beneficii importante celor ce o dețin, și nu doar pentru ele însele, ci pare să genereze avantaje celor din proximitatea persoanei frumoase, această trăsătură devenind o resursă relativ rară și dezirabilă.

Teoria obiectificării corpului

Teoria obiectificării propune un model teoretic care își propune să aducă un cadru explicativ pentru a înțelege nemulțumirea îndreptată către corp, realizată de către autorii Fredrikson și Roberts (1997). Astfel, această teorie își propune să explice cum faptul de a trăi într-o societate care atribuie atractivității fizice un loc exagerat poate conduce la nemulțumire față de propriul corp, inclusiv depresie în rândul tinerelor adolescente și al femeilor. De la o vârstă relativ fragedă tinerele sunt asaltate de imagini sexualizate ale femeilor, cu atât mai mult cu cât în spațiul virtual este aproape imposibil de evitat ubicuitatea acestor imagini sugestive.

Teoria obiectificării evidențiază faptul că a trăi în această cultură determină femeile și tinerele fete/adolescente să internalizeze obiectificarea sexuală a privirii/atenției masculine și astfel să se perceapă ca niște obiecte, adoptând perspectiva de observator a sinelui lor corporal.

Cu alte cuvinte, atunci când femeile sunt obiectificate, ele sunt tratate/privite ca niște părți ale corpului care există pentru a fi folosite și pentru plăcerea celorlalți (a bărbaților) decât ca niște persoane care au capacitatea de a fi autonome și de a lua decizii (Fredrikson & Roberts, 1997).

Pentru femei, tendința de a se concentra pe corpul ca obiect conduce la o mai mare atenție la părțile individuale ale corpului (Numerar et al., 1986, Fisher, 1964), în timp ce tendința bărbaților este să se concentreze asupra imaginii corporale ca proces, într-o perspectivă holistică asupra corpului (Brown et al., 1990; Franzoi & Shields, 1984). În mod similar, Cash și Brown (1989) au arătat că femeile tinere sunt mai orientate spre aspect, în timp ce tinerii sunt mult mai orientați către a fi într-o formă fizică bună. Alți autori evidențiază faptul că fetele începând de la o vârstă fragedă, de la jocul cu păpușile și jucăriile de machiaj sunt încurajate să aloce atenție sporită modului de îmbrăcăminte și altor accesorii corporale, ele sunt învățate despe corpul lor ca obiect că acesta este un factor semnificativ în care alții le vor evalua valoarea globală (Franzoi, 1995, Banner, 1983).

În acord cu teoria obiectificării, monitorizarea constantă a corpului conduce la rușine, anxietate, și o scăzută conștientizare internă a corpului/a nu fi în contact cu corpul, ceea ce contribuie indirect la o varietate de riscuri în domeniul sănătății mintale. Rușinea corporală ca o consecință a auto-obiectificării prin prisma acestui cadru conceptual, care la rândul ei a fost identificat ca fiind un precursor al depresiei la tinerele adolescente (Grabe, Hyde & Lindberg, 2007).

În cadrul teoriei obiectificării, autoobiectificarea este identificată ca fiind principala consecință psihologică a socializării într-un mediu cultural al obiectificării pentru fete și femei (Fredrikson și Roberts, 1997). În acord cu opinia autoarei Boza (2016), prin prisma teoriei obiectificării situațiile repetitive și sistematice în care fetele și femeile sunt obiectificate sexual le încurajează pe acestea să adopte punctul de vedere al observatorului sau o perspectivă a unei terțe persoane asupra lor înseși. Această preluare inconștientă/transmisie culturală le determină pe femei să-și privească corpurile mai degrabă având criterii precum valoarea și caracterul atrăgător decât prin prisma criteriului de valoare și funcție a propriului corp pentru ele însele.

Teoreticienii evidențiază faptul că autoobiectificarea are numeroase efecte negative: intenstifică sentimentele de rușine și anxietate referitoare la propriul corp, scade conștientizarea de sine cu privire la stările corporale interne și diminuează posibilitatea pentru o persoană de a se afla într-o stare creativă plăcută și de „flux”. (Csikszenmihaly, 1990, apud Zurbriggen, Ramsey și Jaworksi, 2011). În plus, a fost demonstrat faptul că există o asociere între autoobiectificare și rușinea în legătură cu propriul corp, atât la femei cât și la bărbați (McKinley, 2006).

În opinia autorilor Strelan și Hargreaves (2005), femeile și bărbații care se autoobiectifică prezintă mai multe simptome de tulburări de alimentație, rușine în legătură cu propriul corp, dorința de a face sport din motive care țin de înfățișare, un nivel scăzut de respect de sine și respect față de prorpiul corp.

Presiunea standardelor de frumusețe și trăirile asociate în caz de eșec/neatingere

Potrivit lui Engeln-Maddox (2006) femeile în general asociază o largă varietate de beneficii în a arăta conform standardelor de frumusețe precum ca fiind mai fericite, mai competente din punct de vedere social, deținătoare de succes și bine ancorate/echilibrate.

Fredrikson și Roberts (1997) atribuie un rol central rușinii în prezicerea riscurilor în cadrul unei matrici a problemelor de sănătate mintală care afectează mai mult femeile. De vreme ce tinerele încearcă să atingă obiective nerealiste ale idealului de frumusețe propus și de cele mai multe ori în mod inevitabil eșuează, ele încep să își formeze o relație negativă, bazată pe rușine, percepută mai ales ca inadecvare în relație cu corpul lor și față de ele ca persoane.

Imaginile media idealizate/propuse ca ideal promovează ideea că forma/dimensiunile corpului este flexibilă și ușor de schimbat, imaginile părând reale, în pofida editărilor extinse care au loc (Brownell, 1991; Thompson & Heinberg, 1999). Dată fiind probabilitatea destul de scăzută de atins a acestor imagini corporale idealizate, femeile în mod constant se vor regăsi în situația de a nu se putea compara și în mod special corpurile lor. Aceasta contribuie la un ciclu de evenimente ale rușinii (expunere la idealuri corporale de neatins/nerealiste, auto-evaluare și eșec în a atinge idealul). Aceeași autori denumesc acest pattern „rețetă pentru rușine”.

O tânără femeie care este învățată că viața ei va fi îmbunătățită dacă ea atinge aceste standarde de frumusețe, dar atunci când a încercat în repetate rânduri a eșuat, aceasta poate conduce la depresie. Spre exemplu, un studiu publicat în 2007 a evidențiat relație dintre auto-obiectificare și depresie în legătură cu anxietatea generată de aspectul fizic și rușinea corporală având un rol de mediator.

Mai mult decât atât, pentru numeroase fete și femei, atenția și aprobarea primite de la bărbați contribuie la creșterea stimei de sine și favorizează succesul social în raport cu alte obiective (de exemplu, academice, profesionale și politice). În aceste modalități, auto-obiectificarea este privită o formă a controlului social internalizat. În pofida consecințelor negative, unele femei afirmă că sunt atrase de acest aspect și că au un sentiment de putere atunci când sunt evaluate pozitiv în medii de obiectificare sexuală (Moffitt și Szymansky, 2011).

În acord cu stereotipul „cine este frumos/atractiv este bun”, autorul Boncu (2017), sublinează faptul că ne simțim atrași de indivizii frumoși nu numai că interacțiunile cu ei sunt agreabile, recompensatoare, dar și pentru că, de cele mai multe ori, îi percepem ca fiind inteligenți, sensibili, morali. Cu alte cuvinte, avem tendința de a asocia frumuseții fizice caracteristici pozitive de personalitate. Un chip frumos este interpretat ca fiind semnul unei frumuseți interioare.

În plus, în general persoanelor frumoase/atractive le atribuim posturi de prestigiu, căsătorii fericite și că, în general viitorul le va aduce fericire, motiv pentru care suntem dispuși să investim resurse emoționale și materiale considerabile pentru atingerea calității de a fi perceput atractiv.

BIBLIOGRAFIE:

Boncu, Ș. (2017). Procese interpersonale. Autodezvăluire, atracție interpersonală și ajutorare. Iași. Editura: Institutul European.
Boza, M. (2016). Obiectificarea sexuală. În „Relațiile intime. Atracție interpersonală și conviețuire în cuplu”. Iași. Editura: Polirom.
Cash, T. F., & Brown, T. A. (1989). Gender and body images: Stereotypes and realities. Sex Roles: A Journal of Research, 21(5-6), 361–373.
Cunningham, M. R. (1986). Measuring the physical in physical attractiveness: Quasi-experiments on the sociobiology of female facial beauty. Journal of Personality and Social Psychology, 50(5), 925–935.
Dimitrov D, Kroumpouzos G. Beauty perception: A historical and contemporary review. Clin Dermatol. 2023 Jan-Feb;41(1):33-40. doi: 10.1016/j.clindermatol.2023.02.006. Epub 2023 Mar 4. PMID: 36878443.
Engeln-Maddox, R. (2006). Buying a beauty standard or dreaming of a new life? Expectations associated with media ideals. Psychology of Women Quarterly, 30(3), 258–266.
Franzoi, S.L. (1995). The body –as-object versus the body-as-process: Gender differences and gender considerations. Sex roles: A Journal of Research, 33(5-6), 417-437.
Franzoi, S. L., & Shields, S. A. (1984). The Body Esteem Scale: Multidimensional structure and sex differences in a college population. Journal of Personality Assessment, 48(2), 173–178.
Fredrickson, B. L., and Roberts, T.-A. (1997). Objectification theory: toward understanding women’s lived experiences and mental health risks. Psychol. Women Q. 21, 173–206.
Grabe, S., Hyde, J. S., & Lindberg, S. M. (2007). Body objectification and depression in adolescents: The role of gender, shame, and rumination. Psychology of Women Quarterly, 31(2), 164–175.
McKinley, N. M. (2006). The developmental and cultural contexts of objectified body consciousness: A longitudinal analysis of two cohorts of women. Developmental Psychology, 42(4), 679–687.
Singh, D. (1993). Adaptive significance of female psysical attractiveness: Role of waist-to-hip ratio. Journal of Personality and Social Psychology, 65, 2, 293-307.
Strelan, P., & Hargreaves, D. (2005). Reasons for exercise and body esteem: Men’s responses to self-objectification. Sex Roles: A Journal of Research, 53(7-8), 495–503.
Szymanski, D. M., Moffitt, L. B., & Carr, E. R. (2011). Sexual objectification of women: Advances to theory and research. The Counseling Psychologist, 39(1), 6–38.
Thompson, J. K., & Heinberg, L. J. (1999). The media’s influence on body image disturbance and eating disorders: We’ve reviled them, now can we rehabilitate them? Journal of Social Issues, 55(2), 339–353.
Zurbriggen, E. L., Ramsey, L. R., & Jaworski, B. K. (2011). Self- and partner-objectification in romantic relationships: Associations with media consumption and relationship satisfaction. Sex Roles: A Journal of Research, 64(7-8), 449–462.
Wiggins, J. S., Wiggins, N., & Conger, J. C. (1968). Correlates of heterosexual somatic preference. Journal of Personality and Social Psychology, 10(1), 82–90.