Sari la conținut

Satisfacerea generează noi motivații

Ființa umană este un animal volitiv și rareori atinge starea de satisfacție completă, iar când o atinge, este pe termen scurt. Imediat ce o dorință este satisfăcută, apare o alta pentru a o înlocui. Când și aceasta este satisfăcută, apare încă una în prim-plan și tot așa. E o caracteristică a ființei omenești să-și dorească mereu, pe parcursul întregii vieți, câte ceva. Ne confruntăm deci cu necesitatea de a studia relațiile care se creează între motivații și, în același timp, de a renunța la unitățile motivaționale izolate, dacă vrem să găsim înțelegerea cuprinzătoare pe care o căutăm. Apariția impulsului sau a dorinței, acțiunile pe care le determină și satisfacția ce decurge din atingerea țintei, toate luate împreună ne oferă doar un singur element, izolat și artificial, al complexului unității motivaționale. Această apariție depinde practic întotdeauna de starea de satisfacere sau nesatisfacere a tuturor celorlalte motivații pe care le poate avea organismul ca întreg, adică de faptul că unele dorințe dominante au atins un grad relativ de satisfacere. A vrea ceva, orice, presupune existența unor dorințe deja satisfăcute. N-am avea niciodată dorința de a compune muzică sau a crea sisteme matematice, de a ne decora casele sau de a ne îmbrăca bine dacă stomacul ne-ar fi gol în marea majoritate a timpului, am muri mereu de sete, dacă am fi amenințați constant de o catastrofă iminentă sau dacă toată lumea ne-ar urî. Aici avem de-a face cu două lucruri importante: primul, că ființa umană nu e niciodată satisfăcută pe deplin decât în mod relativ, ”pas cu pas”, și, în al doilea rând, că dorințele par să se ordoneze de la sine într-un fel de ierarhie a dominației.

Sursa: Motivație și personalitate, de Abraham H. Maslow