Pentru Moreno, individul este prizonier al rolurilor pe care este determinat să şi le asume în viaţa familială, socială sau profesională şi care îl împiedică să aibă acces la propriile emoţii, să-şi exprime sentimentele. Plecând de la descoperirea eficacităţii cathartice a improvizării, Moreno va încerca să creeze un dizpozitiv care să privilegieze mobilizarea şi exprimarea afectelor. Prin intermediul jocului dramatic, individul îşi conştientizează propriile sentimente şi reacţii faţă de celălalt, descoperind aspecte non-conştiente ale propriei personae. El va putea atunci să se desprindă de aceste roluri rigide şi fixate, dobândind mai multă supleţe şi spontaneitate în relaţiile sale cu celălalt.
Psihodrama moreniană ar putea fi definită drept „catharsis de integrare”, prin care subiectul, jucând un rol, descoperă şi îşi atribuie roluri noi, nebănuite, care existau în fiinţa lui. În plan tehnic, Moreno preconizează o atitudine intervenţionistă, care deseori îl va determina să participe personal la derularea jocului, pentru a-l modifica, a-l comenta şi a-l reîncepe. Spre deosebire de ceea ce se petrece în viaţa reală, unde fiecare situaţie este „irevocabilă”, Moreno va încerca, pe parcursul jocului dramatic, să procedeze în aşa fel încât fiecare fază a unei situaţii jucate să poată fi corectată şi criticată, subiectul putând, în acest caz, „să înveţe să modifice unele atitudini considerate insuficiente, pe parcursul primelor scene”. Astfel, pentru Moreno, „psihodrama este o cură axată pe acţiune, în opoziţie cu o cură de verbalizare, proprie psihanalizei”.
