Observaţia

Observaţia este definită ca “acţiunea de a privi cu atenţie fiinţe, lucruri, evenimente, fenomene pentru a studia, supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora” – Larousse.

Observaţia nu este un act pasiv, ea se prelungeşte ca un comportament reflexiv, de clasificare şi sistematizare. A observa nu înseamnă doar a “vedea” obiectele, când observăm, dezvoltăm o atitudinea activă, căutăm, selectăm.

Observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică întrucât ea confirmă sau infirmă o teză anterioară.

Observaţia ca metodă de cercetare – obţinerea unor date “obiective”, precise, reproductibile, verificabile.

Observaţia clinică – îşi propune descrierea unui subiect în singuralitatea lui.

Observaţia directă se desfăşoară cu ajutorul simţurilor, este noninstrumentală.

Observaţia indirectă implică o serie de inferenţe şi ipoteze (ex. însuşirea feţei – emoţii). O proprietate observabilă este indicatorul fidel al unei proprietăţi doar dacă între acestea două există o relaţie constantă. Celeste introduce în categoria observaţiei indirecte tehnicile în care culegerea de informaţii este realizată nu de către cercetător, ci de alte persoane (chiar subiecţii înşişi – introspecţia).

Identificarea comportamentelor poate fi făcută pe baza:

  • criteriilor concrete sau descriptive;
  • criterii referitoare la formă:
    • fragmentarea comportamentului în unităţi mici, elementare;
    • localizarea în spaţiu, orientarea, topografia tridimensioanlă.
  • criterii referitoare la efect:
    • comportamentele pot fi identificate şi clasificate în funcţie de efectele directe pe care le au asupra mediului, situează comportamentul la un nivel global. Permite includerea în descrierea comportamentului şi anumite relaţii între individul iniţiator şi contextul spaţio-temporar. De cele mai multe ori răspunsurile comportamentale ale unei persoane la comportamentul altei persoane nu va fi inclus aici (efecte fizice ale comportamentului, sunete, mirosuri).
  • criteriilor teoretice sau interpretative:
    • plasează procesul observaţional la un nivel şi mai general
    • poate duce la:
      • clasificarea după cauze – comportamente care au aceeaşi cauză (sexual, maternal, competiţie)
      • clasificări funcţionale – comportamentele cu o anumită funcţie (alimentaţie, apărare, sexuale)

Grilele sau ghidurile de observaţie asigură caracterul sistematic al observaţiei şi conţin mai multe unităţi de comportament ce urmează să fie observabile. Aceste unităţi trebuie să respecte anumite condiţii: unităţile trebuie să fie directe şi exclusive, fiecare unitate trebuie să constituie o unitate omogenă, criterii concrete sau abstracte, numărul de unităţi dintr-o grilă trebuie să fie limitat în funcţie de obiectivele cercetării.

Fiske – identificarea unui comportament observat necesită două aprecieri distincte: începutul şi sfârşitul comportamentului.

Înregistrarea comportamentelor se află în strânsă legătură cu definirea şi codificarea lor. Procedurile de înregistrare depind de tipul de observaţie: directă (realizată de cercetător) sau autoobservaţia.

Directă:

  • înregistrări calitative – observaţia naturală, studiile de caz;
  • contabilizarea răspunsurilor comportamentale – de câte ori un anumit răspuns comportamental se manifestă;
  • înregistrarea unor caracteristici temporale – frecvenţa, secvenţa, durata, interesul;
  • înregistrarea identităţii comportamentelor – intensitatea vocii, privirea scrisului.

Autoobservaţia – subiecţii primesc sarcina să înregistreze într-o manieră sistematică comportamentele lor; apoi cercetătorul codifică, analizează şi interpretează datele comportamentelor. Tehnici: jurnale, monitorizarea răspunsurilor comportamentale, autorapoartele.

Procedurile pentru observaţia comportamentelor pot fi grupate în trei categorii:

  1. Observaţia naturală – cea mai “pură” formă a observaţiei sistematice. Cercetătorul înregistrează nestingherit, fără ştirea subiecţilor, comportamentele acestora în mediul lor de viaţă.

Tehnici: tehnica observatorului vizibil, dar ignorant, tehnica observatorului ascuns, utilizarea unor dispozitive de supraveghere şi înregistrare, crearea unor medii facsimil (în miniatură).

Limite: incapacitatea de a controla toate variaţiile în fenomenul studiat, unele dintre datele rezultate nu pot fi uşor de cuantificat.

Observaţia particulară – variantă a observaţiei naturale. Observatorul îşi asumă un rol firesc în cadrul situaţiei sociale pe care o investighează, observând astfel din interior comportamentul grupului.

2. Observația controlată sau structurată

Observaţia controlată în evaluarea clinică a personalităţii:

  • Observaţia în timpul rezolvării de probleme – relaţie examinare-examinat. Testele constituie mijlocul cel mai comod de a intensifica observaţia.
  • Observaţia comportamentului în timpul convorbirii psihologice – informaţii verbale şi informaţii furnizate spontan, informaţii nonverbale.

Ex. scale de evaluare a autismului infantile (CARS).

  • Interacţiuni structurate – grile de observaţii şi proceduri de înregistrare asemănătoare celor utilizate în observaţia naturală.
  • Observaţia comportamentului în timpul jocului de rol.
  • Observaţia comportamentului în timpul situaţiilor de laborator similar situaţiilor reale/experiment analog – utilizate în special pentru evaluarea comportamentului nonverbal.
  • Măsurători fiziologice: nivelul de stimulare corporal este cea mai frecventă stare psihofiziologică; detectarea minciunii.

3. Autoobservaţia

Introspecţia a fost reintrodusă în psihologie prin intermediul convorbirii şi chestionarelor, răspunsurile subiecţilor presupun adesea o introspecţie care este lacunară şi subiectivă.

Este importantă în evaluarea unor evenimente interne, inaccesibile unui observator extern (gânduri, imagini, emoţii).

Date psihometrice

Fidelitatea e influenţată de: eşantionare prin rapoartele de timp, situaţii, subiecţi; reacţia subiecţilor la faptul de a fi observaţi; abilităţile observabile ale cercetătorului şi caracterul autoconfirmativ al aşteptărilor lui.

Validitatea – evaluarea comportamentală implică o eşantionare directă a comportamentelor- validitatea de conţinut.

Procesele psihologice şi psihosociale în activitatea observativă

Distorsiunile observaţiei provocate de observator:

  • Efectul de halou – are la bază procesul de “iritare”. Aprecierile de ordin fizic pot influenţa aprecierile unor caracteristici de personalitate sau apreciind comportamentul participativ.
  • Selectivitatea atenţiei şi memoriei – atenţia cu cât e mai concentrată, cu atât este mai selectivă. Atenţia ca fenomen psihologic al observaţiei este orientată pe aşteptări, credinţe.
  • Efectele categorizării spontane şi teoretice – în faţa realităţii, observatorul face în mod firesc eforturi de înţelegere.
  • “Ecuaţia personal” a observatorului: tipurile perceptive, factorii care influenţează observatorii între ei.

Observaţia ca situaţie socială interactivă:

  • atitudinile şi aşteptările observatorului;
  • reacţia subiecţilor la faptul de a fi observaţi;
  • subiectul reacţionează la situaţia observată;
  • sunt mediate de caracteristici ale observatorului: gen, vârstă, talie, greutate, îmbrăcăminte, apartenenţă etnică, poziţie socială.

Accesaţi: Domenii în care se aplică teste psihologice – Evaluarea psihologică