Cu toate că terapia cognitiv-comportamentală şi terapia interpersonală au multe calităţi specifice, nici o terapie nu e mai bună decât cel care o practică. Terapeutul tău contează mai mult decât alegerea sistemului terapeutic. Cineva cu care ai un contact profund probabil că te poate ajuta mult doar discutând cu tine într-un mediu informal; cineva cu care nu ai un contact bun nu te va ajuta cu adevărat, indiferent cât de sofisticată i-ar fi tehnica ori cât de numeroase i-ar fi diplomele. Lucrurile-cheie sunt inteligenţa şi intuiţia: forma în care este comunicată această intuiţie şi tipul de intuiţie folosit sunt cu adevărat pe planul doi. Într-un studiu important efectuat în 1979, câţiva cercetători demonstrează că orice formă de terapie poate fi eficientă dacă sunt îndeplinite anumite criterii: terapeutul să acţioneze cu bună-credinţă; pacientul să fie sigur că terapeutul cunoaşte tehnica; pacientului să-i placă terapeutul şi să-l respecte; şi terapeutul să aibă capacitatea de a crea relaţii bazate pe înţelegere. Aceşti experimentatori au ales profesori de limba engleză care aveau calitatea de înţelegere umană şi au constatat că, în medie, profesorii de limba engleză au reuşit să-şi ajute pacienţii la fel de mult ca terapeuţii profesionişti.
Studiul referitor la profesori ca terapeuţi este al lui Hans Strupp şi Suzanne Hadley, Specific vs. nonspecific factors in psychotherapy: A controlled study of outcome, în Archives of General Psychiatry 36, nr. 10 (1979). Ei scriu: „Rezultatele acestei investigaţii au fost coerente şi directe. La pacienţii care au făcut psihoterapie cu profesori de liceu, s-a înregistrat, în medie, o îmbunătăţire la fel de mare din punct de vedere cantitativ ca la pacienţii trataţi de psihoterapeuţi profesionişti cu multă experienţă”, p.1134.
Sursa: Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, de Andrew Solomon
