Fragmente – Demonul amiezii. O anatomie a depresiei. Autor Andrew Solomon
Cu toate că presa curentă şi industria farmaceutică descriu depresia ca pe o boală cu efect unic, cum este diabetul, ea nu este aşa. De fapt, este izbitor de diferită de diabet. Diabeticii produc insuficientă insulină, şi diabetul este tratat prin creşterea şi stabilizarea nivelului insulinei din fluxul sangvin. Depresia nu e consecinţa nivelului redus a ceva măsurabil în prezent. Creşterea nivelului serotoninei din creier declanşează un proces care, în cele din urmă, ajută multe persoane depresive să se simtă mai bine, dar nu pentru că au un nivel anormal de scăzut de serotonină. În plus, serotonina nu are efecte salutare imediate. Poţi pompa câţiva litri de serotonină în creierul unei persoane depresive, asta n-o să-l facă pe dată să se simtă nici un pic mai bine, însă creşterea susţinută, pe termen lung, a nivelului serotoninei are efecte ce ameliorează simptomele depresive. „Sunt depresiv, dar nu-i decât o chestie legată de chimie“ este o frază echivalentă cu „Sunt ucigaş, dar nu-i decât o chestie legată de chimie“ sau cu „Sunt inteligent, dar nu-i decât o chestie legată de chimie”. Totul la o persoană e legat de chimie, dacă vrei să gândeşti în aceşti termeni. „Poţi să zici că-i «doar de natură chimic㻓, spune Maggie Robbins, care suferă de boala maniaco-depresivă. „Eu zic că nimic nu-i «doar» de natură chimică.“ Soarele străluceşte, şi asta-i tot legat de natura chimică, şi legat de natura chimică e şi faptul că pietrele sunt tari şi că marea e sărată, şi că unele după-amiezi de primăvară au în adierile lor un soi de nostalgie ce răscoleşte inima, stârnind doruri şi închipuiri pe care le-a ţinut adormite zăpada unei ierni lungi. „Chestia asta cu serotonina”, spune David McDowell de la Universitatea Columbia, „face parte din neuromitologia modernă.” E un ansamblu influent de poveşti.
Realitatea internă şi cea externă există ca un continuum. Ceea ce se întâmplă, felul în care înţelegi că s-a întâmplat şi felul în care reacţionezi la faptul că se întâmplă – sunt, de obicei, legate între ele, dar nici unul nu prezice ceva despre celelalte. Dacă realitatea însăşi este adesea un lucru relativ, iar eul este într-o stare de curgere permanentă, trecerea de la o stare de spirit moderată la una extremă este un glissando. Prin urmare, boala este o stare de spirit extremă, şi putem descrie în mod rezonabil afectul ca pe o formă moderată de boală. Dacă toţi ne-am simţi tot timpul minunat (dar nu cu sindrom maniacal delirant), am putea face mai multe şi am trăi mai fericiţi pe pământ, dar această idee e dătătoare de fiori şi îngrozitoare (cu toate că, desigur, dacă ne-am simţi minunat tot timpul am putea uita de fiori şi groază).
Gripa e directă: într-o zi, nu ai în organism virusul cu pricina, iar, în ziua următoare, îl ai. HIV trece de la o persoană la alta într-o fracţiune de secundă definibilă. Depresia? E ca şi cum ai încerca să aplici parametrii clinici foamei, care ne afectează pe toţi de câteva ori pe zi, dar care, în varianta extremă, e o tragedie care-şi ucide victimele. Unii oameni au nevoie de mai multă mâncare decât alţii; unii pot să funcţioneze în condiţii de malnutriţie gravă; unii slăbesc rapid şi cad pe stradă. Tot aşa, depresia loveşte persoane diferite în feluri diferite: unele sunt predispuse să reziste sau să lupte cu ea şi s-o învingă, în vreme ce alţii sunt neajutoraţi în ghearele ei. Voinţa şi mândria pot face pe cineva să răzbească printr-o depresie care, pe altcineva, cu personalitate mai blândă şi mai supusă, l-ar dărâma.
Depresia poate cu siguranţă să pună stavilă comportamentelor cu efecte negative, pe care altfel le-am putea accepta. Nivelul excesiv de stres provoacă bunăoară depresie, iar depresia ne poate face să evităm stresul. Prea puţin somn poate să ducă la depresie, iar depresia ne poate trimite înapoi către mai mult somn. Printre funcţiile principale ale depresiei, se numără schimbarea comportamentelor neproductive. Depresia este adesea un semn că resursele sunt investite necorespunzător şi e nevoie să li se schimbe ţinta. Exemple practice de acest gen se găsesc din belşug în viaţa modernă. Am auzit de o femeie care încerca să-şi croiască drum în lume ca violonistă profesionistă, în ciuda faptului că profesorii şi colegii o descurajau, şi care a avut o depresie acută, refractară la medicamente şi alte terapii. Când a renunţat la muzică şi şi-a concentrat energia pe un domeniu mai potrivit cu aptitudinile ei, depresia a dispărut. Oricât de paralizantă pare, depresia poate fi un factor de motivare.
Mulţi oameni de ştiinţă au subscris la ideea că depresia are o funcţie utilă în societatea noastră, aşa cum este ea astăzi. Evoluţioniştii ar vrea să vadă că prezenţa depresiei favorizează reproducerea anumitor gene – dar, dacă ne uităm la procentele de reproducere ale depresivilor, constatăm că, de fapt, depresia scade reproducerea. Asemenea durerii fizice, depresia are rol de avertisment în privinţa unor activităţi sau comportamente periculoase, făcându-le prea neplăcute pentru a fi suportate, funcţia depresiei fiind, în felul acesta, de cea mai evidentă utilitate. Paul J. Watson şi Paul Andrews, specialişti în psihiatria evoluţionistă, au venit cu propunerea conform căreia depresia e realmente un mijloc de comunicare şi au modelizat scenarii evolutive conform cărora depresia este o boală socială, care există pentru rolul ei interpersonal. După părerea lor, depresia uşoară determină o introspecţie intensă, pe baza căreia se pot lua hotărâri bine gândite despre modalitatea de a efectua în propria viaţă schimbări care să se potrivească mai bine propriului caracter. Această depresie poate fi – şi adesea este – ţinută ascunsă, iar funcţionarea ei este confidenţială. Anxietatea – tulburarea anterioară apariţiei unui eveniment – este adesea o componentă a depresiei şi poate fi utilă în prevenirea necazurilor. Depresia uşoară – stare de descurajare ce a căpătat o viaţă separată de împrejurările care au declanşat-o – poate să motiveze revenirea la ceea ce a fost în mod nechibzuit lăsat deoparte, la ceea ce a fost preţuit doar după ce a fost pierdut. Poate să ne determine să regretăm greşelile reale şi să evităm repetarea lor. Deciziile privind viaţa noastră urmează adesea vechea regulă a investiţiilor: deciziile riscante pot să aducă recompense mari, dar cu un preţ care poate fi prea mare pentru cei mai mulţi dintre oameni. O situaţie în care o persoană nu se poate detaşa de un ţel cu adevărat imposibil de atins poate fi rezolvată prin depresie, care ne sileşte să ne detaşăm. Oamenii care-şi urmăresc ţelurile cu o tenacitate excesivă şi nu pot renunţa la legături care sunt evident lipsite de înţelepciune sunt deosebit de expuşi la depresie. „Ei încearcă să facă ceva interpersonal care n-o să reuşească, dar nu pot să renunţe, pentru că s-au supraimplicat emoțional”, spune Randolph Nesse. Starea de descurajare slujeşte la demarcarea stăruinţei.
Accesați: Cărți care au schimbat percepțiile unor generații întregi
