Reîncarcă-ți rezervorul de inspirație cu articole scurte: Ce spun datele recente despre numărul tot mai mare de persoane diagnosticate cu autism

Sinteză

Curba ascendentă a diagnosticelor de autism din ultimele decenii este adesea prezentată public ca o epidemie. Pentru profesioniștii din sănătatea mintală, întrebarea utilă nu este doar câte persoane primesc un diagnostic, ci ce anume comparăm atunci când punem cap la cap cifre din ani, țări și sisteme de sănătate diferite.

Un diagnostic nu reflectă doar biologia persoanei evaluate. El depinde de criteriile în vigoare, de accesul la evaluare, de politicile publice și de felul în care o societate înțelege o condiție. Literatura recentă, de la registre naționale la studii de screening populațional, converge spre un răspuns mai puțin spectaculos decât cel așteptat de opinia publică, dar mai util în practică.

Pentru psihologul care evaluează copii sau adulți, discuția are consecințe directe. Ea influențează felul în care formulăm un diagnostic, rigoarea evaluării și ceea ce le spunem familiilor despre „explozia” numărului de cazuri. Articolul propune o lectură echilibrată a dovezilor și o privire asupra situației din România.

Diagnostic, prevalență, incidență: trei lucruri diferite

Cifrele care alimentează dezbaterea publică descriu, în cea mai mare parte, cazuri diagnosticate, adică persoane care au primit o etichetă clinică. Ele nu sunt același lucru cu prevalența în condiții identice de măsurare, adică proporția celor care îndeplinesc criteriile atunci când o populație este evaluată uniform. Nu sunt nici incidența biologică, ritmul real de apariție a condiției. Aceasta din urmă nu poate fi măsurată direct, pentru că nu există un test biologic pentru autism.

Amploarea creșterii diagnosticelor este bine documentată. În Anglia și Irlanda de Nord, analiza dosarelor din asistența medicală primară a arătat o creștere de 787% a incidenței diagnosticelor consemnate între 1998 și 2018 (Russell et al., 2022). Cifra descrie însă ce se înregistrează în sistem, nu neapărat ce se întâmplă biologic.

Un studiu publicat în 2026 în JAMA Pediatrics ilustrează clar diferența. Kim și colaboratorii au folosit aceeași metodă de screening și evaluare pentru 62.081 de copii care intrau în clasa I într-un oraș din Coreea de Sud, pe parcursul a douăsprezece cohorte de naștere. Proporția copiilor care îndeplineau criteriile a rămas stabilă, în jur de 2–3%, iar variațiile observate nu au fost semnificative statistic. Între timp, tot mai mulți copii treceau din grupul „nediagnosticați” în cel „diagnosticați”.

Rezultatul trebuie citit cu prudență. Studiul provine dintr-un singur oraș, doar aproximativ 42% dintre copiii cu screening pozitiv au finalizat evaluarea clinică completă, iar statutul celorlalți a fost estimat prin modele de învățare automată (machine learning). Cu toate acestea, este unul dintre puținele studii în care instrumentul de măsură nu s-a schimbat în timp, ceea ce face comparația între cohorte mult mai credibilă decât cea între statistici administrative.

Ce extinde diagnosticul: criterii, finanțare, adulți și femei

Definiția autismului s-a lărgit în timp. Adăugarea sindromului Asperger în DSM-IV, în 1994, a extins categoria către prezentări mai ușoare. Același proces a mutat și practica clinică, prin substituție diagnostică (diagnostic substitution): copii care altădată primeau eticheta generică de dizabilitate intelectuală sunt evaluați azi specific pentru autism.

Pe lângă criterii, contează și structurile de sprijin. Un studiu australian analizat în sursa primară (Ranjan și Breunig, 2026, apud Dolan, 2026) a examinat ce se întâmplă când accesul la finanțare depinde de un diagnostic. Autorii estimează că introducerea schemei naționale de sprijin a crescut cu aproximativ 32% prevalența raportată a autismului. Efectul a fost mai mare la băieți, mai puternic în orașe și nu a coborât vârsta la diagnostic. Concluzia lor este că explicația cea mai plauzibilă este scăderea pragului de recunoaștere, nu o simplă „recuperare” a fetelor nediagnosticate.

Nici ipoteza recuperării nu este însă respinsă. Analiza britanică arată că cea mai rapidă creștere a diagnosticelor noi a apărut la adulți și la femei, iar vârsta medie la diagnostic a crescut de la 9,6 la 14,5 ani. Este un tipar greu de explicat prin depistare precoce în copilărie. Subdiagnosticarea femeilor și a adulților a fost reală, iar corectarea ei coexistă probabil cu extinderea pragului.

Nu rezultă că biologia nu contribuie deloc. Sursa primară menționează factori de risc cu suport empiric care au devenit mai frecvenți în aceleași decenii: vârsta înaintată a părinților, obezitatea maternă și diabetul gestațional. Ei ar putea adăuga un efect modest, dar dovezile nu permit cuantificarea lui. În schimb, nu există nicio asociere între vaccinuri și autism.

Contextul românesc: date parțiale, interpretare prudentă

În România nu există un registru național al persoanelor cu autism. Datele Institutului Național de Statistică, culese de Help Autism, privesc cazurile noi declarate de medicii de familie pentru grupul de coduri CIM-10 F83–84 și F88–89. Ele arată aproximativ 1.000 de cazuri noi pe an până în 2019 și 1.436 în 2022, deci o creștere de circa 50%. Grupul de coduri este mai larg decât autismul propriu-zis, iar cifrele nu spun nimic despre incidența biologică.

Cercetarea locală de prevalență este limitată. Un sondaj Help Autism din 2016, pe doar 300 de copii din creșe bucureștene, a indicat aproximativ 1 din 51. Un studiu al echipei Budișteanu, Rad și Dobrescu (2017) raportează că 14,3% dintre copiii cohortei evaluate au primit diagnostic de tulburare de spectru autist. Cifra este citată uneori ca prevalență școlară națională, dar rezumatul de conferință nu permite o astfel de lectură.

În lipsa unui instrument de măsură constant, creșterea din statisticile românești se explică cel mai probabil, măcar în parte, prin conștientizare, acces la servicii și evoluția practicii de evaluare. Aceasta este o inferență prudentă, nu o concluzie demonstrată.

Pentru practică, rezultă două idei. Prima: o evaluare de calitate, cu istoric de dezvoltare de la surse independente, observație în mai multe contexte și diagnostic diferențial (ADHD, traumă complexă, tulburări de personalitate), protejează atât persoanele subdiagnosticate, cât și pe cele riscând o etichetă nepotrivită. A doua: familiilor li se poate spune onest că „mai multe diagnostice” nu înseamnă automat „mai mulți copii cu autism”, ci în primul rând o măsurare mai atentă și mai largă.

Referințe

• Dolan, E. W. (2026, 27 septembrie). Why is autism increasing? Scientists are converging on an unglamorous answer. PsyPost.
• Kim, Y. S., Liu, X., Chang, J., Koh, Y.-J., Kim, J., Choi, Y., Cho, Y. J., Fombonne, E., & Leventhal, B. L. (2026). Cumulative incidence and prevalence of autism spectrum disorder. JAMA Pediatrics.
• Russell, G., Stapley, S., Newlove-Delgado, T., Salmon, A., White, R., Warren, F., Pearson, A., & Ford, T. (2022). Time trends in autism diagnosis over 20 years: a UK population-based cohort study. Journal of Child Psychology and Psychiatry.
• Budișteanu, M., Rad, F., Tudosie, V., Zgură, R., Budișteanu, B., Papuc, S. M., Tutulan-Cunita, A., Arghir, A., & Dobrescu, I. (2017). Prevalence study of autism spectrum disorder in Romania. European Journal of Paediatric Neurology.