Reîncarcă-ți rezervorul de inspirație cu articole scurte: Inteligența artificială schimbă felul în care oamenii trăiesc și procesează doliul

Sinteză

Inteligența artificială începe să pătrundă într-un teritoriu considerat până recent profund personal: relația cu cei care au murit. Prin încărcarea unor fotografii, videoclipuri, mesaje, e-mailuri și conversații, pot fi create reprezentări digitale capabile să imite vocea, stilul conversațional și anumite caracteristici ale unei persoane decedate. Fenomenul a primit denumiri precum „deathbots” sau „boți de doliu” și face parte din ceea ce unii observatori numesc industria „vieții de apoi digitale”.

Pentru persoanele îndoliate, aceste tehnologii pot avea o funcție reconfortantă. O conversație cu o reprezentare digitală poate oferi senzația continuității unei relații și poate fi deosebit de tentantă în perioade încărcate emoțional, precum aniversările, sărbătorile sau momentele de comemorare.

În același timp, apar întrebări importante pentru psihologie: ajută această interacțiune la integrarea pierderii sau poate amâna confruntarea cu caracterul definitiv al morții? Și mai există o problemă fundamentală: reprezentarea digitală nu este persoana decedată. Este o construcție algoritmică bazată pe urmele digitale pe care aceasta le-a lăsat.

Pentru psihologi, fenomenul deschide un nou domeniu de reflecție asupra doliului, atașamentului, memoriei, identității și limitelor relației dintre om și tehnologie.

Când continuitatea legăturii devine o relație cu o simulare

Modelele tradiționale ale doliului au fost uneori interpretate ca presupunând necesitatea „renunțării” la legătura cu persoana decedată. Cercetările ulterioare au contribuit însă la o perspectivă mai nuanțată. Conceptul de continuing bonds – legături continue – descrie situațiile în care persoana îndoliată păstrează o relație simbolică sau interioară cu cel care a murit.

A vorbi cu persoana decedată în gând, a-i păstra obiectele, a-i asculta muzica preferată sau a-i povesti despre evenimente importante nu reprezintă automat semne ale unui doliu problematic. Legătura cu persoana pierdută se poate transforma, devenind parte a memoriei și a identității celui rămas în viață.

Inteligența artificială introduce însă o diferență importantă: nu mai este vorba doar despre memoria persoanei îndoliate, ci despre o reprezentare care răspunde activ.

Un „bot de doliu” poate genera replici noi pe baza materialelor introduse în sistem. Astfel, utilizatorul nu doar își amintește ce ar fi spus persoana decedată, ci primește un răspuns produs de un algoritm care încearcă să reproducă stilul acelei persoane.

Această diferență poate deveni psihologic semnificativă.

Un mesaj scris într-un jurnal către bunicul decedat rămâne, în esență, un act de memorie și autoreflecție. În schimb, un chatbot care răspunde „în vocea” bunicului poate crea impresia unei reciprocități. Chiar dacă utilizatorul știe rațional că interlocutorul este artificial, reacția emoțională poate fi autentică.

Experiența descrisă de cercetătorul Jesse Bering, citată de BBC, ilustrează tocmai această discrepanță dintre cunoașterea cognitivă și răspunsul emoțional. Persoana poate ști că interacționează cu o simulare și, totuși, să experimenteze emoții intense.

Pentru practica psihologică, întrebarea utilă nu este doar „Știe persoana că este AI?”, ci și „Ce funcție îndeplinește această interacțiune în procesul de doliu?”

Dacă utilizarea ocazională oferă un spațiu pentru rememorare și conectare simbolică, fenomenul poate avea o funcție diferită de situația în care persoana ajunge să evite constant realitatea pierderii și să prefere lumea digitală relației cu cei vii.

De la instrument de consolare la posibilă evitare experiențială

Una dintre cele mai importante distincții clinice este cea dintre a păstra o legătură simbolică și a evita experiența pierderii.

Doliul presupune confruntarea cu o realitate dureroasă: persoana iubită nu mai este disponibilă în lumea fizică. Nu înseamnă că amintirea trebuie eliminată sau că relația psihologică trebuie abandonată. Înseamnă însă că individul trebuie, în timp, să poată integra absența în propria viață.

Un avatar care reproduce vocea, expresiile sau stilul unei persoane decedate poate complica această integrare. De fiecare dată când utilizatorul primește un răspuns aparent personal, granița dintre amintire și simulare poate deveni mai puțin clară la nivel emoțional.

Riscul nu trebuie însă presupus automat. Nu există suficiente dovezi pentru a afirma că orice utilizare a unui „deathbot” produce un doliu patologic sau că tehnologia împiedică inevitabil vindecarea. Fenomenul este prea nou pentru concluzii clinice definitive, iar cercetarea empirică este încă în dezvoltare.

Mai util este să privim utilizarea prin câteva întrebări clinice:

• Cât de frecvent este utilizat sistemul și cât timp?
• Persoana poate întrerupe interacțiunea fără o creștere majoră a distresului?
• Utilizarea facilitează apropierea de ceilalți sau produce izolare socială?
• Este folosit pentru rememorare sau pentru a evita confruntarea cu pierderea?
• Persoana poate vorbi despre faptul că interlocutorul este o simulare?
• Interacțiunea interferează cu somnul, munca, relațiile sau funcționarea cotidiană?

Aceste întrebări mută discuția de la tehnologie la funcția psihologică a tehnologiei.

Aceeași activitate poate avea semnificații diferite pentru două persoane. Pentru cineva, conversația cu un avatar poate reprezenta un ritual temporar de comemorare. Pentru altcineva, poate deveni principala modalitate de a evita singurătatea și realitatea pierderii.

În acest context, psihologul nu trebuie să pornească de la presupunerea că tehnologia este terapeutică sau nocivă. Mai important este să exploreze ce face persoana cu această tehnologie și ce face tehnologia cu experiența persoanei.

Consimțământul după moarte și problema identității digitale

„Boții de doliu” ridică și o problemă care depășește psihologia clinică: cine are dreptul să recreeze digital o persoană după moarte?

În cazul unei persoane care și-a exprimat explicit acordul în timpul vieții, situația este diferită față de cazul în care familia decide ulterior să îi recreeze imaginea, vocea sau stilul conversațional.

Apar întrebări dificile: cine controlează datele? Cine decide ce materiale pot fi utilizate? Cine stabilește dacă reprezentarea este suficient de fidelă? Și ce se întâmplă dacă algoritmul începe să producă răspunsuri pe care persoana decedată nu le-ar fi formulat niciodată?

Problema este amplificată de caracterul dinamic al inteligenței artificiale. Un model poate fi actualizat, modificat sau înlocuit. În consecință, „persoana digitală” poate ajunge să se comporte diferit în timp.

Rezultatul nu mai este, strict vorbind, o arhivă a persoanei decedate. Este o simulare generativă, construită din fragmente ale identității sale și completată de un sistem algoritmic.

Acest lucru este important și pentru profesioniștii din sănătatea mintală. În consilierea persoanelor îndoliate, poate fi util să se facă explicită distincția dintre persoana pierdută, amintirea ei și reprezentarea digitală generată de AI.

O formulare simplă poate fi relevantă: „Ce simți atunci când vorbești cu această reprezentare și ce înseamnă pentru tine faptul că știi că răspunsul nu vine de la persoana pe care ai pierdut-o?”

O asemenea întrebare nu condamnă experiența și nici nu o validează automat. Ea creează spațiu pentru explorarea semnificației personale.

Concluzie: tehnologia poate reproduce vocea, nu poate reproduce persoana.

„Boții de doliu” marchează o schimbare importantă în relația dintre tehnologie, memorie și moarte. Pentru prima dată, oamenii pot construi sisteme care nu doar păstrează fotografii și mesaje ale unei persoane decedate, ci generează răspunsuri noi în stilul acesteia.

Această capacitate poate fi reconfortantă, dar tocmai realismul ei constituie și principala sursă de preocupare. Faptul că utilizatorul știe că este vorba despre o inteligență artificială nu garantează că experiența emoțională va fi neutră.

Pentru psihologie, probabil cea mai utilă perspectivă este una lipsită de extreme. Nu orice utilizare a unui „deathbot” trebuie considerată patologică, după cum nici confortul oferit de tehnologie nu trebuie confundat automat cu vindecarea.

Întrebarea esențială rămâne funcția pe care o îndeplinește tehnologia în procesul de doliu. Dacă ea ajută persoana să își amintească, să exprime emoții și să integreze relația cu cel pierdut în propria viață, experiența poate avea o semnificație diferită de situația în care devine o alternativă permanentă la acceptarea pierderii și la relațiile cu cei vii.

În cele din urmă, inteligența artificială poate recrea o voce, un chip și un stil conversațional. Nu poate recrea persoana care a existat. Tocmai această diferență va deveni probabil una dintre cele mai importante teme psihologice și etice ale „vieții de apoi digitale”.

Referințe

• Lyushnevska, Y. (2026, 17 septembrie). „Boți de doliu” și „deathslop”: Cum schimbă inteligența artificială modul în care facem față pierderii celor dragi. BBC Monitoring / BBC News România.
• Klass, D., Silverman, P. R., & Nickman, S. L. (Eds.). (1996). Continuing Bonds: New Understandings of Grief. Taylor & Francis.
• Neimeyer, R. A. (2001). Meaning Reconstruction & the Experience of Loss. American Psychological Association.
• Stroebe, M., Schut, H., & Boerner, K. (2017). Cautioning health-care professionals: Bereaved persons are misguided through the stages of grief. Omega: Journal of Death and Dying.