Reîncarcă-ți rezervorul de inspirație cu articole scurte: Ce ne învață biologia legăturilor sociale despre dificultatea de a ne apropia de ceilalți

Sinteză

Capacitatea de a forma și a menține relații apropiate pare, la prima vedere, o chestiune de temperament: unii oameni sunt „sociabili”, alții „retrași”. Cercetările din ultimele decenii complică însă această imagine. Modul în care ne raportăm la ceilalți la vârsta adultă nu este doar o trăsătură pe care o purtăm de la naștere, ci și rezultatul unei istorii — al condițiilor în care s-a format sistemul nostru de relaționare în primii ani de viață.

Această perspectivă, alimentată deopotrivă de studiile pe primate și de psihologia dezvoltării, propune o reîncadrare utilă pentru practica clinică. Comportamente pe care le interpretăm rapid ca trăsături de personalitate pot fi, de fapt, urme ale unor experiențe timpurii. Pentru psihologi și psihoterapeuți, întrebarea relevantă nu mai este dacă o persoană „vrea” sau „nu vrea” apropiere, ci ce a învățat sistemul ei nervos despre cât de sigură și de sustenabilă este apropierea. Iar implicațiile depășesc cabinetul: ele privesc sănătatea, longevitatea și felul în care comunitățile își susțin membrii vulnerabili.

Ce ne spun babuinii despre prețul unui început dificil

Una dintre cele mai elocvente surse de dovezi vine dintr-un loc neașteptat: ecosistemul Amboseli din Kenya, unde babuinii sălbatici sunt monitorizați individual, zilnic, din 1971. Acest interval permite cercetătorilor să reconstituie întreaga biografie a fiecărui animal — de la condițiile nașterii până la moarte.

Pe baza acestor date, Jenny Tung și colegii săi au definit mai multe surse de adversitate timpurie: secetă în primul an de viață, statut social scăzut al mamei, izolarea socială a mamei, pierderea mamei, naștere într-un grup foarte numeros și prezența unui frate concurent, apropiat ca vârstă. Cadrul a fost inspirat direct de cercetarea asupra experiențelor adverse din copilărie la oameni.

Rezultatul a fost remarcabil. Femelele care au acumulat trei sau mai multe astfel de adversități au trăit, ca adulte, cu aproximativ zece ani mai puțin decât cele cu una sau niciuna — o diferență considerabilă raportată la o durată mediană de viață de circa 18,5 ani. Una dintre verigile care explică acest decalaj este izolarea socială: aceleași femele cu un debut greu tindeau să fie mai puțin integrate în viața socială a grupului — toaletarea reciprocă, odihna în comun, sprijinul mutual.

Mai subtil, ele foloseau mai rar semnalele afiliative. La babuini, mormăitul ușor funcționează ca un mesaj de intenție prietenoasă — un fel de „vin cu gânduri bune”, emis mai ales după conflict sau la apropierea de puiul altei femele. Animalele marcate de adversitate timpurie recurgeau mai puțin la aceste semnale și construiau legături mai fragile. Paradoxul este tulburător: tocmai indivizii care ar avea cea mai mare nevoie de relații de sprijin sunt, în medie, cei mai puțin echipați să le cultive.

De la primate la oameni: retragerea ca formă de protecție

Tabloul se regăsește și în studiile pe oameni. Cadrul experiențelor adverse din copilărie (ACE), formulat de Felitti și Anda, a arătat că adversitatea timpurie — pierdere, instabilitate, neglijare, violență — crește riscul de probleme fizice și psihice la maturitate, inclusiv dificultăți de atașament și de încredere. Datele de conștientizare a fenomenului în spațiul românesc reiau cifrele clasice: aproximativ două treimi dintre adulți raportează cel puțin o astfel de experiență, iar în jur de 12% acumulează patru sau mai multe.

România deține, din nefericire, una dintre cele mai documentate dovezi din lume privind efectele privării timpurii. Proiectul de Intervenție Timpurie „București” (BEIP), demarat în 2000 de Charles Nelson, Nathan Fox și Charles Zeanah, a fost un studiu randomizat controlat care a urmărit 136 de copii instituționalizați, comparați cu un grup din comunitate. Concluzia centrală — relevantă și pentru tema de față — a fost că plasarea timpurie într-un mediu de îngrijire stabil ameliora semnificativ dezvoltarea atașamentului, a cogniției și a creierului, iar fereastra de recuperare se îngusta cu fiecare lună petrecută în instituție.

Acest fundal explică de ce comportamentul pe care îl numim „nesociabilitate” merită citit mai atent. Pentru o persoană cu istoric de excludere, bullying sau îngrijire imprevizibilă, retragerea sub stres nu este indiferență, ci o strategie de protecție: un mod de a gestiona suprasolicitarea. Din exterior, poate semăna cu timiditatea sau introversia. Desigur, nu orice preferință pentru singurătate are rădăcini în adversitate — temperamentul contează autentic. Dar atunci când prietenia ajunge să fie resimțită ca fiind „costisitoare din punct de vedere energetic”, merită explorat ce anume a învățat sistemul nervos să anticipeze. Pe fondul unei izolări sociale în creștere — în România, între 14% și 16% dintre adulți declară că se simt singuri aproape tot timpul — această distincție capătă o miză de sănătate publică.

Implicații pentru cabinet și pentru viața de zi cu zi

Pentru clinician, reîncadrarea biologică deschide câteva direcții practice. În primul rând, retragerea poate fi numită explicit ca protecție, nu ca dezinteres — o formulare care reduce rușinea și deschide spațiul terapeutic. În al doilea rând, dificultățile relaționale implică adesea semnalele de apropiere: la oameni, echivalentul „mormăitului” babuin sunt gesturile mărunte — un ton cald, o verificare scurtă, o atingere de împăcare. Mulți pacienți nu le evită din rea-voință, ci pentru că nu au avut ocazia să le exerseze.

A treia direcție privește potrivirea dintre persoană și mediu. Unii oameni funcționează mai bine cu puține relații profunde, alții cu rețele largi și mai laxe. A ajuta pe cineva să-și găsească un context congruent cu temperamentul său este adesea mai eficient decât îndemnul generic „fii mai sociabil”. Nu în ultimul rând, repararea relațiilor este o abilitate care se învață. Practicarea unor gesturi de reconectare de intensitate joasă — un mesaj scurt, o invitație fără mize mari — permite testarea apropierii fără saltul direct în vulnerabilitate totală.

Mesajul final al cercetărilor din Amboseli este, în mod surprinzător, optimist. Întrebarea pe care cercetătorii o adresează propriilor date — „poate prietenia să te salveze?” — primește un răspuns nuanțat: uneori, da. Adversitatea timpurie își păstrează costul, însă indivizii care reușesc să construiască legături solide la maturitate se descurcă, în medie, mai bine decât semenii la fel de nefavorizați rămași izolați. Relațiile nu șterg un început dificil, dar pot tampona o parte dintre consecințele lui. Pentru psihologul care însoțește un astfel de drum, aceasta este, poate, ideea esențială: încrederea poate fi greu de acordat din motive perfect inteligibile — și totuși rămâne ceva ce se poate reînvăța.

Referințe

• Verdolin, J. (2026). Early Adversity, Attachment, and Friendship. Psychology Today, blogul „Wild Connections”.
• Tung, J., Archie, E. A., Altmann, J., & Alberts, S. C. (2016). Cumulative early life adversity predicts longevity in wild baboons. Nature Communications, 7, 11181.
• Tung, J., Lange, E. C., Alberts, S. C., & Archie, E. A. (2023). Social and early life determinants of survival from cradle to grave: A case study in wild baboons. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 152, 105282.
• Felitti, V. J., Anda, R. F., Nordenberg, D., et al. (1998). Relationship of childhood abuse and household dysfunction to many of the leading causes of death in adults: The Adverse Childhood Experiences (ACE) Study. American Journal of Preventive Medicine, 14(4), 245–258.
• Nelson, C. A., Fox, N. A., & Zeanah, C. H. (2019). Copiii abandonați ai României: Privațiune, dezvoltare cerebrală și lupta pentru recuperare. București: Editura Trei.