Joseph LeDoux – Anxios: cum ne ajută creierul să înțelegem și să tratăm frica și anxietatea

Anxios: cum ne ajută creierul să înțelegem și să tratăm frica și anxietatea, de Joseph LeDoux

Fragmente

Frica apare atunci când amenințarea este prezentă sau iminentă; stările de anxietate apar atunci când o amenințare este posibilă, dar apariția sa este nesigură.

Un stimul prezent imediat, care este în sine periculos sau care este un indicator credibil al pericolului, are ca rezultat frica. Poate fi prezentă și anxietatea, dar dacă starea inițială este declanșată de un stimul specific, atunci este o stare de teamă. Dar atunci când starea respectivă implică îngrijorarea în legătură cu ceva ce nu este prezent și poate nu se va întâmpla niciodată, atunci este vorba despre o stare de anxietate. Frica poate, la fel ca anxietatea, să fie însoțită de anticipare, dar natura anticipării este diferită: atunci când ne este frică, anticiparea constă în încercarea de a clarifica dacă amenințarea prezentă ne va vătăma și când se va întâmpla acest lucru; atunci când suntem anxioși, anticiparea implică incertitudinea legată de consecințele unei amenințări care nu este prezentă și care se poate să nu apară.

Deși frica și anxietatea sunt experiențe perfect normale, ele pot deveni uneori dezadaptative – exagerat de intense, frecvente sau îndelungate, producând un asemenea distres, încât ajung să afecteze viața de zi cu zi a individului. Atunci când se întâmplă acest lucru, ne confruntăm cu o tulburare de anxietate.

Deși creierele umane sunt similare ca structură și funcționalitate la nivel general, ele sunt organizate diferit la niveluri microscopice, profunde, care ne diferențiază ca indivizi. Aceste deosebiri se datorează, pe de-o parte, combinației genetice unice moștenite de la cei doi părinți și, pe de altă parte, experiențelor avute pe parcursul vieții noastre. Natura și educația ne modelează amândouă și această acțiune comună se petrece în fiecare creier.

Fundamentul biologic pe care îl avem în comun cu bacteriile, plantele, bureții, viermii, albinele, peștii, broaștele, dinozaurii, șobolanii, șoarecii, pisicile, maimuțele și cimpanzeii ne ajută să supraviețuim, dar, în esență, noi suntem mai mult decât niște mecanisme de supraviețuire. Deși trăim în prezent, noi, oamenii, trăim pentru viitor, o calitate mentală care este rară și poate unică în regnul animal. Aceasta necesită un creier special, unul care să fie conștient de sine și conștient de relația sa cu timpul. Conștiința autonoetică este binecuvântarea și blestemul nostru deopotrivă. Ea ne determină să luptăm pentru a înfăptui ceea ce dorim, dar și să ne temem că nu vom reuși.

Se crede că medicamentele psihoactive schimbă comportamentul, fiziologia, gândurile și stările emoționale, modificând neurochimia creierului. Această abordare a tratamentului a debutat în anii 1950, cu descoperirea medicației pentru schizofrenie și depresie. S-a dovedit că aceste medicamente au efecte în primul rând asupra unor neurotransmițători de monoamine (dopamina în schizofrenie, norepinefrina în depresie), aceasta conducând la ipoteza dezechilibrului chimic, ipoteză dominantă și în zilele noastre. Potrivit acestei perspective, boala mintală se datorează unui dezechilibru al neurotransmițătorilor din creier, prin urmare, refacerea acestui echilibru ar trebui să refacă sănătatea mintală.

Până când au apărut substanțele farmaceutice, alcoolul era anxioliticul cel mai folosit. La mijlocul secolului al douăzecilea, barbituricele și Meprobamatul au devenit primele medicamente eliberate cu prescripție medicală recomandate pentru anxietate, dar ele s-au dovedit puternic sedative și adictive. În anii 1960, au fost înlocuite de o nouă clasă de medicamente, benzodiazepinele, acestea incluzând Valium, Librium, Klonopin și Xanax. Spre deosebire de medicația pentru schizofrenie și depresie, benzodiazepinele nu implică eliberarea de monoamine, ci a neurotransmițătorului inhibitor GABA (acid gama-aminobutiric). Benzodiazepinele au un loc special unde se leagă de receptorul GABA și, când ele ocupă acel loc, crește inhibiția GABA, reducând abilitatea circuitelor afectate de a procesa informații.
De mai multe decenii, benzodiazepinele sunt medicamentele cele mai prescrise în SUA și numărul prescripțiilor continuă să crească. Spre deosebire de alte medicamente de uz psihiatric, benzodiazepinele acționează rapid după o singură doză, ceea ce permite o oarecare relaxare, la nevoie. Aceste medicamente nu mai sunt folosite doar de persoanele cu un diagnostic psihiatric de anxietate, ci și de acelea care doresc să se simtă ceva mai puțin anxioase. Dar benzodiazepinele au efecte secundare nedorite, incluzând sedarea, relaxarea musculară, alterare a memoriei, precum și potențial pentru adicție și sevraj la întreruperea administrării.
Asociația Americană de Psihologie enumeră mai multe categorii de psihoterapie, printre care cea psihanalitică și psihodinamică, umanistă, comportamentală și cognitivă, precum și terapii integrative și eclectice, care sunt combinații între două sau mai multe dintre aceste abordări. Tratamentele psihodinamice clasice bazate pe metoda psihanalitică a lui Freud folosesc asocierea liberă și introspecția, pentru a găsi cauza problemelor mentale și comportamentale în amintiri reprimate (inconștiente), în special amintiri ale traumelor suferite la o vârstă fragedă sau ale dorințelor apreciate de societate ca fiind inacceptabile. Abordările psihodinamice mai noi acordă o importanță sporită conflictelor interpersonale existente în prezent. Terapiile umaniste (existențiale, Gestalt și cele centrate pe pacient) îi ajută pe oameni să facă alegeri raționale și să-ți realizeze potențialul în viață, arătând în același timp grijă și preocupare pentru cei din jur. Terapia comportamentală se întemeiază pe ipoteza că numeroase probleme se datorează învățării și, de aceea, folosește principiile condiționării pavloviene și ale condiționării instrumentale pentru a schimba comportamentele dezadaptative. O metodă deosebit de importantă pentru terapia comportamentală a fricii și anxietății este metoda expunerii, o metodă inspirată din principiul extincției și care presupune confruntări repetate cu obiecte și situații care îi provoacă individului anxietate sau frică. Terapia cognitivă se bazează pe ideea potrivit căreia la baza stărilor emoționale (cum este anxietatea) și comportamentale patologice (cum este evitarea) se află anumite cogniții (convingeri) disfuncționale și că, prin schimbarea acestor convingeri, temerile, anxietățile și comportamentele asociate lor pot fi schimbate și ele. Terapia cognitiv-comportamentală combină intervențiile cognitive cu metode care caută să reducă teama și anxietatea prin expunerea la amenințări care au un efect negativ asupra individului. Terapia prin acceptare și angajament, o variantă a terapiei cognitive, încearcă să-i învețe pe pacienți să accepte, în loc să caute să-și schimbe emoțiile, și să ia decizii în contextul aspectelor pe care le prețuiesc, fără să lase emoțiile negative să le controleze comportamentul. Terapiile cognitive, inclusiv terapia cognitiv-comportamentală, sunt abordările psihoterapeutice cel mai larg folosite în prezent.

Accesați:Cărți care au schimbat percepțiile unor generații întregi