Fragment
Din câte ştiam, creierul controlează comportamentul, nu comportamentul creierul
Labirintul acvatic al lui Morris este echivalentul testului IQ pentru rozătoare: şoarecii sunt aşezaţi într-un bazin cu apă colorată cu o vopsea opacă. Pe o mică porţiune sub apă, dar aproape de suprafaţa acesteia, există o platformă pe care şoarecii nu o pot vedea. În ciuda celor auzite despre rozătoare şi vapoarele care se scufundă, şoarecii urăsc apa; cei care nimeresc întâmplător platforma se urcă pe ea imediat. Oamenii de ştiinţă au căzut de acord de multă vreme că memoria spaţială a unui şoarece poate fi dedusă după cât de repede găseşte drumul spre platformă la băile ulterioare. Un şoarece „deştept” îşi aminteşte de platformă şi înoată imediat la ea.
La sfârşitul anilor 1990, un grup de şoareci de la Institutul Salk de Studii Biologice, de lângă San Diego, i-a spulberat pe ceilalţi din labirintul Morris. Singura diferenţă dintre şoarecii deştepţi şi cei care se zbăteau în apă era activitatea fizică. Şoarecii cu cap avuseseră roţi de alergare în cuştile lor, pe când ceilalţi nu avuseseră.
La acea vreme, oamenii de ştiinţă care reprezentau curentul principal credeau că mamiferele au un creier relativ rigid, un organ inflexibil, izolat de activităţile fiziologice din restul organismului de craniu şi bariera hemato-encefalică, ce previne pătrunderea moleculelor mari în creier. Se credea că în timpul vieţii unei persoane, creierul acesteia nu se schimbă mult din punct de vedere structural. Nu are cum. Se presupunea că nu are capacitatea de a produce celule noi. La orele de biologie din liceu, majoritatea am fost învăţaţi că ne-am născut cu un anumit număr de celule în creier şi că le vom aveau numai pe acelea, nu vom avea alţi neuroni, pentru tot restul vieţii. Când unele celule din această rezervă limitată avea să moară din cauza vârstei sau a unui regretabil exces de bere, funcţia mentală urma să intre în declin. Dauna nu putea fi împiedicată sau reparată.
Dar sub conducerea lui Fred Gage, celebrul profesor doctor de la Departamentul de Genetică şi a colegilor săi, aceşti şoareci au dovedit altceva. Înainte să fie eutanasiate, animalele au fost injectate cu un compus chimic ce se încorporează în celulele care se divid activ. În timpul autopsiei, acele celule au putut fi identificate folosind o coloraţie specială. Gage şi echipa sa au presupus că nu vor găsi astfel de celule în ţesutul din creierul şoarecilor, dar, spre uimirea lor, au găsit. Până în momentul morţii, şoarecii produseseră neuroni noi. Creierul lor se regenera singur.
Toţi şoarecii au dovedit cu putere ceea ce a devenit cunoscut sub numele de neurogeneză sau producerea de noi neuroni. Dar creierul şoarecilor sportivi indica mai mult de atât. Aceşti şoareci, cei care fugiseră pe roţile de alergare, produceau de două până la de trei ori mai mulţi neuroni decât cei care nu se antrenaseră.
Dar neurogeneza se produce şi în creierul uman? Pentru a afla, dr. Gage şi colegii săi şi-au procurat ţesut din creierul unor pacienţi decedaţi din cauza cancerului şi care îşi donaseră trupurile pentru cercetare. Când erau încă în viaţă, aceştia fuseseră injectaţi cu acelaşi tip de compus folosit pe şoarecii doctorului Gage. (Patologii sperau să afle mai multe despre cât de repede cresc celulele maligne ale pacienţilor.) Când dr. Gage a aplicat colorant pe eşantioanele de creier, iar a văzut neuroni noi. La fel ca şoarecii, oamenii dovedeau existenţa neurogenezei, iar aceasta era centrată aproape exclusiv in hipocamp.
