Delir – dezordine a gândirii care face ca fapte imaginare să fie luate drept fapte reale. Această stare psihică, mai mult sau mai puţin durabilă, se întâlneşte în maladiile mintale, dar şi în cele infecţioase, în intoxicaţii (alcoolism, toxicomanie…) şi delirul devine cronic. Instalarea sa permanentă denotă o tulburare gravă a personalităţii şi modifică profund raporturile bolnavului cu anturajul său. Delirurile cronice (deliruri paranoice, psihoze halucinatorii cronice, deliruri fantastice) ocupă un loc important în patologia mentală a adultului, din cauza varietăţii şi importanţei lor. Manifestările, mecanismele constitutive şi evoluţia lor sunt extrem de variabile. În secolul al XlX-lea, V. Magnan a propus o descriere evolutivă a delirurilor, distingând patru faze succesive: neliniştea, ideile de persecuţie, ideile de grandoare şi demenţa, dar ulterior s-a observat că această schemă nu se poate aplica la toate cazurile. Actualmente interesul se îndreaptă asupra studiului fundamental al personalităţii, într-adevăr, este imposibil de disociat delirul de biografia bolnavului, de afectivitatea lui şi de experienţele trăite. Potrivit concepţiei psihanaliştilor, delirul ar fi expresia unor sentimente refulate, pe care personalitatea conştienta a bolnavului nu le poate accepta. Acesta crede că îi vine din exterior ceea ce de fapt îi aparţine („sunt pus să zic lucruri obscene, vor să mă împingă să comit acte imorale” etc). Delirul paranoic ar avea aceeaşi rădăcină: ideea „îl urăsc” devine „el mă urăşte”. Din acest moment, descărcat de orice culpabilitate, bolnavul îşi exprimă în mod liber agresivitatea şi poate merge până la omor. Starea delirantă nu implică existenţa unei deficienţe intelectuale. Unii bolnavi au o inteligenţă remarcabilă. Ei pot continua o activitate normală şi, atâta timp cât nu se abordează capitolul special al delirului lor, nu se deosebesc de persoanele normale. Temele delirante sunt nenumărate: persecuţie, frustrare, culpabilitate, grandoare, posesiune etc. Unele se asociază cu imagini atât de vii încât devin deliruri halucinatorii. Există deliruri împărtăşite de una sau mai multe persoane. Familii întregi pot fi prinse în reţele delirice, fiecare aducând un nou argument suplimentar care întăreşte convingerea membrilor grupului.
Accesați: Dicționar de psihologie
