Comunicarea asertivă

Comunicarea asertivă

Onofrei Anca-Gabriela

Analizarea și identificarea nevoii de formare pentru dezvoltarea comunicării asertive

Cu toții comunicăm, însă modul în care transmitem informațiile este esențial. De multe ori ni se pare că nu reușim să transmitem în mod real și concis ceea ce ne dorim, iar aceste bariere survin din două perspective: una subiectivă (stima de sine scăzută, gânduri iraționale de tipul „nu voi reuși să finalizez prezentarea”/ „nu mă voi descurca dacă trebuie să vorbesc cu cineva care se află pe o poziție superioară”, emoții sau chiar anxietate) și una obiectivă (nu cunoaștem propriul stil de comunicare și nici stilul de comunicare al interlocutorului, nu reușim să transmitem informațiile clar și concis).

Deși poate părea greu, trebuie să fim capabili să ne exprimăm dorințele, nevoile, cererile, să transmitem informații astfel încât să obținem ceea ce ne-am propus. Printre barierele de comunicare, intră și aspecte ce țin de non-verbal, cum ar fi: tonul vocii, debitul, expresiile faciale – toate acestea susțin sau dezaprobă, după caz, ceea ce transmitem prin cuvinte.

Astfel, nevoia de comunicare asertivă este una pregnantă în toate domeniile vieții. Comunicarea asertivă se dezvoltă din adolescență, atunci când tânărul este conștient de propriile nevoi, aspirații, idealuri. În prezent, oamenii comunică, însă nu de fiecare data reușesc să fie eficienți în comunicare. Ce reprezintă eficiența comunicării? A fi eficient în comunicare înseamnă: a transmite corect informațiile, a reuși să-ți comunici punctele de vedere astfel încât să nu intri într-un conflict de opinii cu interlocutorul, a-ți stăpâni emoțiile și a reuși să transmiți ceea ce vrei de fapt să transmiți. Prin urmare, este important ca începând cu vârsta adolescenței, copiii să-și dezvolte stilul de comunicare asertiv, reușind astfel să aibă succes în toate etapele viitoare.

Fundamentare teoretică

Oamenii comunică între ei atât verbal, cât și non-verbal. Prin comunicare transmitem gândurile și sentimentele, iar această parte reprezintă comunicarea verbală. În categoria comunicării non-verbale intră: limbajul corpului, tonul vocii, gesturile, expresiile faciale.

De-a lungul timpului, s-au dezvoltat și identificat trei stiluri de comunicare: pasiv, agresiv și asertiv. Ce înseamnă a fi asertiv? Înseamnă că poți spune ceea ce nu ești de acord într-o manieră elegantă, fără să fii agresiv verbal, fără a vătăma sau deranja, fără a fi plasat într-o poziție delicată,

lăsând loc de discuție, dar în termeni pe care ți-ai luat libertatea de a „impune”. Astfel, asertivitatea este capacitatea de a reprezenta lumii ceea ce ești cu adevărat, de a exprima ceea ce simți, atunci când simți că este necesar. Este capacitatea de a-ți exprima sentimentele și drepturile, respectând sentimentele și drepturile celorlalți. Cei care au stăpânit asertivitatea sunt capabili să reducă conflictele interpersonale din viața lor, înlăturând astfel o sursă majoră de stres pentru mulți dintre noi. Comportamentul asertiv demonstrează respect pentru sine și pentru ceilalți, promovează auto-dezvăluirea, autocontrolul și aprecierea pozitivă a valorii de sine.

Asertivitatea este cel mai eficient mod de a rezolva problemele interpersonale. Comunicarea directă, deschiderea și onestitatea vă permit să primiți mesaje fără distorsiuni, ceea ce menține relațiile cu ceilalți (Pipaș & Jaradat, 2010).

Stilul asertiv

Stilul de comunicare asertiv este o combinație de stil pasiv și agresiv. Acest stil necesită, de asemenea, corectitudine și putere. Acest lucru îi caracterizează pe oameni care luptă pentru drepturile lor, dar aserți, rămânând sensibili la drepturile celorlalți și astfel lupta pentru ceea ce merită nu va dăuna nimănui. Aceștia sunt oameni relaxați și vorbesc deschis despre sentimentele lor. Stilul asertiv de comunicare necesită un echilibru între ceea ce își doresc acești oameni și ceea ce își doresc alții. La baza acestui stil de comunicare este atitudinea deschisă față de sine și față de ceilalți, precum și ascultarea altor puncte de vedere și respectul față de ceilalți. Acest stil de comunicare este cel mai potrivit pentru o relație bună pe termen lung. Studiile arată că oamenii care se ocupă de un stil de comunicare asertiv sunt capabili să ajungă la o bunăstare emoțională. Acest stil de comunicare îți permite să-ți argumentezi părerea fără a fi agresiv și să nu te simți umilit (Pipaș & Jaradat, 2010).

Componentele asertivității

După Lazarus (1971), asertivitatea implică patru elemente:

1. respingerea cererilor;
2. solicita favoruri si efectua apeluri;
3. sentimente pozitive și negative;
4. inițierea, continuarea și încheierea unei conversații generale.

Ele au constituit o componentă cognitivă care implică un anumit mod de gândire.

Componenta comportamentală a asertivității include o serie de elemente non-verbale, cum ar fi:

1. Contactul vizual: o persoană asertivă își va privi interlocutorul în ochi. Lipsa contactului vizual poate trimite mesaje nedorite, precum: „Nu sunt sigur ce să spun” sau „Mi-e foarte frică”;

2. Tonul vocii: chiar și cel mai asertiv mesaj își va pierde semnificația dacă este exprimat cu o voce tăcută (aceasta va da impresia de incertitudine) sau prea tare, ceea ce ar putea activa comportamentul depresiv asupra interlocutorului;

3. Poziție: postura asertivă a unei persoane variază de la situație la situație. Totuși, se apreciază că în cele mai multe cazuri, subiectul trebuie să stea drept: nu prea rigid, pentru că exprimă o stare de tensiune, nu prea relaxat, pentru că alții ar putea interpreta o astfel de poziție ca fiind lipsită de respect.

4. Expresii faciale: pentru ca mesajul să fie asertiv în mod natural, mimica trebuie să fie adecvată și congruentă cu conținutul mesajului. Altfel, de exemplu, dacă cineva zâmbește când spune că ceva îl deranjează, petrecerea oferă informații ambigue, care alterează sensul comunicării.

5. Cronometrarea mesajului: cel mai eficient mesaj asertiv își pierde sensul atunci când este luat la momentul nepotrivit. Astfel, de exemplu, nici un șef nu va răspunde favorabil unei cereri de creștere a salariului, oricât de bine făcută ar fi aceea făcută, dacă un angajat se apropie de tine când se pregătește să se prezinte în fața unei comisii de control a companiei.

6. Conținut: chiar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiții, mesajul nu își atinge scopul dacă este prea agresiv, cu intenția de a da vina pe celălalt sau, dimpotrivă, exprimat într-un mod foarte timid și pasiv. Conținutul unui mesaj asertiv ar trebui să fie restrâns, descriptiv și direct.

Pe lângă faptul că este un semn al competenței comunicative (Norton & Warnick, 1976; Singhal & Nagao, 1993), asertivitatea este mai probabil să fie exprimată de oameni care au încredere în propriile opinii și opinii (Alberti & Emmons, 1970; Jakubowski-Spector, 1973) și despre capacitatea lor de a interacționa social (Masters et al., 1987). A deține competență în comunicarea asertivă presupune a vorbi și a se apăra în interesul propriilor valori, preferințe și/sau obiective, fără a încălca drepturile altor persoane. În acest fel, este un construct diferit față de agresivitate, care implică exprimarea nevoilor cuiva fără a lua în considerare ceilalți. A fi asertiv poate lua multe forme, inclusiv formularea de cereri, exprimarea sentimentelor și refuzul cererilor nerezonabile.

Lange și Jakubowski (1976) au remarcat că asertivitatea implică mai degrabă respectul de sine decât un comportament deferent, dar nu tolerează încălcarea drepturilor altora. Un stil de comunicare asertiv le permite indivizilor să-și exprime idei sau opinii într-o manieră directă (Dasgupta, Suar & Singh, 2012), îi ajută pe oameni să susțină afirmarea fără a avea nevoie de dovezi și să-și exprime sentimentele, drepturile și gândurile fără a ataca drepturile, sentimentele și gândurile altor oameni (Sims, 2017; Freeman & Adams 1999; Rakos, 1991). Acest tip de stil de comunicare îi ajută pe indivizi să știe că au dreptul de a refuza cererile nerezonabile (Beatty et al., 1984), spunând „NU” solicitărilor colegilor (Kolb & Griffith, 2009). Nu sunt indiferenți față de sentimentele partenerilor lor de comunicare și de aceea își exprimă cu atenție atât cererile, cât și plângerile într-un mod politicos, dar ferm. Asertivitatea este un stil de comunicare și o competență care poate fi învățată și dobândită în diferite etape ale vieții.

Antrenamente de asertivitate

Ca concept, antrenamentul pentru asertivitate a apărut în anii 1970, în țările occidentale: numeroase cursuri au fost propuse pentru studenți de către specialiști din centrele de consiliere universitară. Aceste acțiuni reflectă interesul deosebit pentru acest subiect. La nivel terțiar, studenții pot învăța cum să comunice într-o manieră asertivă (Tavakoli et al., 2009), pentru a-și dezvolta noi competențe necesare în mediul universitar, mai ales în primul an de studiu. Antrenamentul asertiv este o intervenție structurată, care include îndrumare, joc de rol, feedback, modelare, instruire practică și o evaluare obiectivă din partea specialiștilor (McCartan & Hargie, 2004). Ideea principală în formarea asertivă este că oamenii nu au avut niciodată ocazia să dea răspunsuri, într-o manieră asertivă, partenerilor lor de comunicare (Lin et al., 2004). Interesul pentru evaluarea eficacității intervenției, care vizează dezvoltarea abilităților de comunicare asertivă la nivel de populație, datează din anii 1950.

Bibliografie

Alberti, R. E., & Emmons, M. L. (1970). Your perfect right: A guide to assertive behavior. Oxford, England: Impact.

Beatty, M. J., Plax, T. G. & Kearney, P. (1984). Communication apprehension and the Rathus Assertiveness Schedule. Communication Research Reports, 1, 130-133.

Dasgupta, S. A., Suar, D. & Singh, S. (2012). Impact of managerial communication styles on employees’ attitudes and behaviours. Employee relations, 35(2), 173-199.

Drum, D. (2002). Assertiveness Training Workshop. Counseling & Mental Health Center The University of Texas at Austin, 1-27.

Freeman, L. H. & Adams, P. F. (1999). Comparative effectiveness of two training programmes on assertive behaviour. Nursing Standard 13, 32-35.

Jakubowski-Spector, P. (1973). Facilitating the growth of women through assertive training. The Counseling Psychologist, 4, 75-86. doi:10.1177/001100007300400107.

Kolb, S. M. & Griffith, A. C. S. (2009). ”I’ll Repeat Myself, Again?!” Empowering Students through Assertive Communication Strategies. Teaching Exceptional Children, 41(3), 32-36.

Lange, A.J., & Jakubowski, P. (1976). Responsible assertive behavior: Cognitive/ behavioral procedures for trainers. Champaign, IL: Research Press.

Lazarus, A. A. (1971). Behavior therapy & beyond. New York: McGraw-Hill.

Lin, Y. R., Shiah, I. S., Chang, Y. C., Lai, T. J., Wang, K. I. & Chou, K. R. (2004). Evaluation of an assertiveness training program on nursing and medical students’ assertiveness, self-esteem, and interpersonal communication satisfaction. Nurse Education Today, 24(8), 656-665. http://doi.org/10.1016/j.nedt.2004.09.004.

Masters, J. C., Burish, T. G., Hollon, S. D., & Rimm, D. C. (1987). Behavior therapy: Techniques and empirical findings (3). New York: Harcourt Brace Jovanovich.

McCartan, K. & Hargie, O. D. (2004). Assertiveness and caring: Are they compatible? Journal of Clinical Nursing, 13, 707-713. http://doi.org/10.1111/j.1365-2702.2004.00964.x.

Norton, R., & Warnick, B. (1976). Assertiveness as a communication construct. Human Communication Research, 3, 62-66. doi: 10.1111/j.1468-2958.1976.tb00504.x.

Pipaș, M. D., & Jaradat, M. (2010). Assertive Communication Skills. Annales Universitatis Apulensis Series Oeconomica, 12(2), 649-656.

Rakos, R. F. (1991). Assertive behavior: Theory, research, and training. London: Routledge.

Sims, C. M. (2017). Do the big-five personality traits predict empathic listening and assertive communication? International Journal of Listening, 31(3), 163-188.

Singhal, A., & Nagao, M. (1993). Assertiveness as communication competence a comparison of the communication styles of American and Japanese students. Asian Journal of Communication, 3, 1-18. doi: 10.1080/01292989309359570.

Tavakoli, S., Lumley, M. A., Hijazi, A. M., Slavin-Spenny, O. M. & Parris, G. P. (2009). Effects of assertiveness training and expressive writing on acculturative stress in international students: A randomized trial. Journal of counselling psychology, 56(4), 590-596.

Despre autor

• Numele meu este Onofrei Anca-Gabriela, sunt licențiată în psihologie
•  Sunt absolventă a cursurilor masterale: Psihologie aplicată în domeniul securității naționale și Evaluare și intervenție psihologică în domeniul educațional, din cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București
• Urmez curusurile Facultății de Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar, Universitatea din București
• Arii de interes: psihologie clinică, psihologie organizațională, consiliere școlară, cercetare științifică, psihologie educațională
• Cum m-aș descrie în 5 cuvinte? Ambiție, perseverență, încredere, responsabilitate și emoție.