Cultura noastră contemporană se concentrează obsesiv pe aşteptări nerealiste de natură pozitivă: Fii mai fericit. Mai sănătos. Fii mai isteţ, mai rapid, mai bogat, mai sexy, mai popular, mai productiv, mai invidiat şi mai admirat. Fii perfect şi extraordinar şi fă o mărgică de aur de optsprezece carate în fiecare dimineaţă înainte de micul dejun, în timp ce-ţi săruţi de la revedere partenerul gata pregătit de un selfie şi cei doi copii şi jumătate. Apoi şterge-o cu elicopterul la minunatul tău loc de muncă, unde îţi petreci zilele făcând lucruri incredibil de importante, lucruri care într-o zi s-ar putea chiar să salveze planeta.
Dar, când iei o pauză şi te gândeşti cu adevărat, sfaturile convenţionale de viaţă – chestiile pozitive şi vesele de dezvoltare personală pe care le auzim tot timpul – se concentrează de fapt pe ceea ce lipseşte. Sunt orientate spre ceea ce tu percepi a fi deja defectele şi eşecurile tale, după care le accentuează încă mai mult. Înveţi cum să faci bani mai mulţi fiindcă simţi că nu ai suficienţi bani. Te aşezi în faţa oglinzii şi-ţi repeţi tot felul de încurajări cum că eşti frumos fiindcă simţi că nu eşti suficient de frumos. Accepţi sfaturi despre întâlniri romantice şi relaţii fiindcă simţi că nu te poate iubi cineva. Faci tot soiul de exerciţii caraghioase de vizualizare a succesului fiindcă simţi că n-ai parte de prea mult succes. Ironia e că această fixaţie pe aspectele pozitive – ce e mai bine, ce e superior – nu face decât să ne reamintească la nesfârşit ce nu suntem, ce ne lipseşte, ce nu am reuşit să devenim. În definitiv, nicio persoană cu adevărat fericită nu simte nevoia să se proţăpească în faţa oglinzii şi să-şi recite mantre despre fericire. Omul fericit pur şi simplu este fericit.
Tot ceea ce este important în viaţă se câştigă prin depăşirea experienţei negative aferente. Orice încercare de a scăpa de experienţele negative, de a le evita, anula sau reduce la tăcere nu face decât să le alimenteze şi mai mult. Evitarea suferinţei este o formă de suferinţă. Evitarea efortului este un efort în sine. Negarea eşecului este un eşec. Ascunderea lucrurilor de care ne este ruşine este în sine o formă de ruşine.
A încerca să eviţi durerea înseamnă a-ţi păsa prea mult de durere. Atunci când reuşeşti să fii nepăsător faţă de durere, în schimb, devii de neoprit.
Noi nu putem controla întotdeauna ce se întâmplă în viaţa noastră. Dar putem controla întotdeauna modul în care interpretăm ce ni se întâmplă şi modul în care alegem să reacţionăm la ceea ce ni se întâmplă. Conştienţi sau nu, noi suntem întotdeauna responsabili pentru experienţele noastre. Este imposibil să nu fim. A alege să nu interpretăm conştient evenimentele vieţii noastre este tot o modalitate de interpretare a evenimentelor vieţii noastre. A alege să nu reacţionăm la evenimentele din viaţa noastră este tot un răspuns. Şi dacă te calcă un nebun cu maşina sau se răstoarnă peste tine un autobuz plin de copii de şcoală primară, este tot responsabilitatea ta cum interpretezi sensul acestor întâmplări şi să alegi un răspuns.
Ne place sau nu, noi jucăm întotdeauna un rol activ în ce se întâmplă în viaţa noastră şi cu noi, în general. Interpretăm întotdeauna sensul tuturor momentelor şi evenimentelor vieţii. Alegem întotdeauna valorile după care ne trăim viaţa şi standardele după care evaluăm tot ce ni se întâmplă. De multe ori, acelaşi eveniment poate fi şi bun, şi rău, în funcţie de felul în care alegem să-l evaluăm.
Ideea e că alegem întotdeauna, chiar dacă suntem sau nu conştienţi. Întotdeauna.
În realitate, revenim la ideea că în viaţă nu se poate să nu-ţi pese de absolut nimic. Este imposibil. De ceva tot trebuie să ne pese. A nu-ţi păsa de nimic înseamnă totuşi a-ţi păsa de ceva.
Adevărata întrebare este: Care sunt lucrurile de care alegem să ne pese? Care sunt valorile în baza cărora alegem să acţionăm? Care sunt standardele după care alegem să ne evaluăm viaţa? Sunt alegerile noastre bune – valori şi standarde bune?
Frica, anxietatea şi tristeţea nu sunt în mod necesar întotdeauna stări mentale neproductive şi dăunătoare, dimpotrivă, adesea sunt reprezentative pentru suferinţa iminentă din procesul de evoluţie. A nega această suferinţă înseamnă a nega potenţialul. Aşa cum durerea fizică ajută la dezvoltarea unei musculaturi şi a unei osaturi mai puternice, durerea emoţională ajută la dezvoltarea rezistenţei emoţionale, la dezvoltarea unei identităţi mai puternice, la capacitatea de a simţi o compasiune mai profundă şi în general la construirea unei vieţi mai fericite.
Pentru a aprecia cu adevărat ceva, trebuie să te limitezi la ceva. Există o anumită bucurie şi o înţelegere profundă la care ajungi doar după ce ai petrecut zeci de ani investind într-o singură relaţie, o singură pasiune, o singură carieră. Dar asta înseamnă ca zeci de ani să respingi celelalte variante.
Ideea e următoarea: pentru a preţui ceva, trebuie să ne pese de ceva. Iar pentru a preţui ceva, trebuie să respingem tot ce nu este acel ceva. Dacă preţuim X, trebuie să respingem Y.
Respingerea este o parte inerentă şi necesară a menţinerii valorilor şi, prin urmare, a identităţii noastre. Ne definim prin ceeea ce respingem. Dacă nu respingem nimic (poate şi din frica de-a nu fi respinşi la rândul nostru), practic nu avem identitate.
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României: Arta subtilă a nepăsării: o metodă nonconformistă pentru o viaţă mai bună / Mark Manson; trad. din engleză de Florin Tudose. – Bucureşti, Lifestyle Publishing, 2017
Accesați: Cărți care au schimbat percepțiile unor generații întregi