Paradoxul limitelor
George Comiza
Limitele, constrângerile sau interdicțiile sunt percepute adesea ca niște obstacole în calea dezvoltării noastre, care ne împiedică să ne afirmăm deplin ca individualități diferite. Pe de altă parte, acceptarea nereflectată a acestora pare a fi congruentă cu conformismul rigid, o formă de docilitate sau submisivitate ori o uniformizare a eului după anumite tipare funcționale în relațiile sociale.
Acest mod de a vedea lucrurile are mai degrabă de a face cu o perspectivă adolescentină asupra vieții, care vine dintr-o căutare și afirmare a identității prin opoziție cu ceilalți (reprezentați de familie, prieteni, societate sau felul în care este organizată și funcționează lumea în general).
A fi rebel, a spune nu regulilor poate fi echivalent în această optică cu a fi original, diferit, deosebit. Energia degajată și resimțită este similară cu senzația trăită atunci când descoperi sau faci ceva nou. Un sentiment mixt de plăcere, incitare, frică și anxietate. În plan cognitiv, sunt tentat să gândesc că eu nu sunt ca ceilalți, am un alt destin, iar comportamental, pot și vreau să arăt că am un drum doar al meu. Mergând mai departe, apare senzația eliberatoare că nu datorez nimic celorlalți pentru că nu vreau să fiu ca ei.
Cu toate acestea, ignorarea sau contestarea limitelor pe termen lung nu vine întotdeauna la pachet cu mult visata originalitate sau cu formarea unei identității de sine puternice. De regulă, se întâmplă exact pe dos, libertatea de a face ce vrei devine similară cu non-acțiunea. A lucra constructiv înseamnă a pune limite (identifica obiective, valori, principii), delimita între cea ce poți și ce nu, a găsi resurse și a întreține motivația prin rezultatele dobândite pe parcurs. Dacă nu știi ce vrei (care poate fi similară cu credința că poți să faci orice) ești mai degrabă reactiv, răspunzând unor tentații și impulsuri de moment, care nu au o finalitate, ci se cer mereu satisfăcute.
Încă din copilărie, regulile și interdicțiile au rolul de a forma, ghida și dezvolta acțiunea și modelarea de sine. Părinții prea permisivi, care fac totul în locul copiilor, pleacă de la convingerea că ei trebuie să niveleze drumul pentru a-i feri de probleme, conflicte sau suferință. Această formă de educație facilitează crearea unor așteptări nerealiste la viitorii adulți că alții trebuie să rezolve problemele lor, că totul li se cuvine și că merită să primească ceea își doresc fără vreun efort personal. Pe de altă parte, regulile prea stricte și rigide pot copleși și inhiba acțiunea și inițiativa. Ambele forme de educație și comunicare duse la limită devin responsabile de crearea unor mentalități sau trăsături de tip dependent, care nu susțin acțiunea și nici dezvoltarea abilităților de a rezolva probleme.
În mediul social, limitele și interdicțiile pot fi contestate sau schimbate, însă ceea ce rămâne este nevoia de reguli, de constrângeri care să ne ordoneze viața și să permită alegerea și inițiativa bazată pe valori. În absența lor, putem să ne simțim asemeni unui naufragiat, aflat pe o barcă în mijlocul oceanului. Dacă nu avem repere și obiective, nu vom ști încotro să ne îndreptăm și pentru ce să luptăm. Cel mai probabil ne vom pierde într-o îndelungă așteptare sau ne vom lăsa în voia valurilor.
O altă limită cu care ne confruntăm în viață este de natură existențială și este legată de inevitabila moarte. Frica de moarte și conștientizarea faptului că totul trece, ne spune că toți suntem la fel în fața morții și că nimic din ceea ce credem că ne face speciali sau originali nu rezistă.
Teama de moarte și lipsa de sens sunt unele dintre provocările cu care lucrează psihologia și psihoterapia existențială. Conștientizarea acestor limite, ne poate ajuta, paradoxal, să trăim mai bine, să dăm valoare relațiilor și experiențelor noastre și să rămânem ancorați în prezentul „aici și acum”. Trecutul ne aparține și ne definește, viitorul ne orientează prin transformarea speranțelor (așteptări, nevoi, vise) în obiective, dar important este să trăim în prezent ceea ce suntem și ne dorim să fim.
Viața însăși este o experiență limitată în timp, irepetabilă și unică pentru fiecare în parte. Simpla conștientizarea acestui fapt ne poate ajuta să fim mai buni cu noi înșine și cu ceilalți astfel încât să trăim autentic și deplin fiecare moment.