Sari la conținut

Vorbire

Vorbire – în uzul curent, vorbirea este asimilată adesea cu limbajul, definit ca „facultate naturală de a vorbi”. Această concepţie ineistă a cedat locul unei concepţii ambientaliste pentru care dezvoltarea limbajului este legată în esenţă de societatea umană, în lingvistică, la F. de Saussure în primul rând, termenul a dobândit un sens specific şi opus celui de limbă. Aceasta din urmă este definită ca un obiect social constituit din ansamblul de reguli necesare pentru comunicare; vorbirea este segmentul individual al limbajului: folosirea şi realizarea concretă, într-un enunţ, într-un act de comunicare, a sistemului limbii. Vorbirea este deci şi un act de creaţie şi de libertate care aparţine locutorului. În această concepţie clasică, lingvistica preia limba numai ca obiect. Conceptele de limbă şi de vorbire au fost reformulate de lingvistica generativistă în termeni de competenţă şi performanţă. Competenţa este definită ca ansamblu de reguli prin care se formulează fraza, obiect principal al teoriei generativiste. Performanţa este maniera în care locutorul foloseşte aceste reguli, în prezent se dezvoltă pragmatica, ce marchează trecerea de la o lingvistică a enunţului şi a limbii la o lingvistică a enunţării şi a vorbirii: este vorba de studiul actelor de limbaj sau al actelor de vorbire ţinând cont de enunţuri, de cadrul efectiv al enunţării lor, de contextul şi raporturile intersubiective care se dezvoltă. Ca urmare, se poate spune că vorbirea individuală se supune regulilor sociale ale limbii.

Accesați: Dicționar de psihologie