Sari la conținut

Vindecare

Vindecare – acţiunea de a (se) vindeca: adesea contextul va fi sinonim cu restabilire, cicatrizare, încetare, adaptare sau/şi protecţie, apărare, perseverare. Pentru G. Canguilhem, noţiunea de vindecare pune problema normalului şi patologicului; ea face trimitere la noţiunea de noua normă individuală. În cursul vindecării, organismul ar viza realizarea de transformări care permit obţinerea de noi constante, în ciuda unor eventuale deficite persistente, care permit regăsirea unei noi ordini. Vindecarea trebuie concepută mai ales ca o mutaţie dintr-o „îmbinare” în alta, care priveşte o restituire a stadiului iniţial. În perspectiva terapeuticii, intenţia fundamentală este vindecarea procesului psihopatologic. Criteriile sunt multiple: normalizarea conduitei, supleţea adaptativă potrivit situaţiilor, capacitatea de satisfacere a trebuinţelor în funcţie de realitatea obiectivă. Dintr-un punct de vedere strict, vindecarea reclamă suprimarea completă şi definitivă a procesului morbid, însă vom distinge două aspecte: 1. vindecarea unei faze patologice sau a unui acces care poate lăsa să subziste un dispozitiv prin care recidiva sau repriza evolutivă este posibilă, ceea ce constituie vindecarea în sens simptomatic; 2. vindecarea pur şi simplu, fără sechele, cu restituire ad integrum, sau însoţită de sechele cu o formă de infirmitate, de exemplu.

Accesați: Dicționar de psihologie