Ce este și cum funcționează tulburarea de stres post-traumatic
Dacă am întreba un public larg la ce îi poartă gândul când aud despre tulburarea de stres post-traumatic („PTSD”), marea majoritate ar răspunde negreşit că la acea afecţiune de care suferă veteranii de război.
Aceasta este cea mai comună confuzie în legătură cu PTSD. Şi ea are o explicaţie care oarecum o justifică, respectiv că primele studii cu privire la PTSD au vizat veteranii. Totuși, mitul legat de faptul că PTSD este specific veteranilor este spulberat de realitatea actuală conform căreia 80% dintre „victimile” PTSD-ului sunt femei, în timp ce doar aproximativ 20% dintre persoanele suferind de PTSD sunt veterani.
Confuziile legate de PTSD sunt cauzate și de relativa noutate a acestui concept. El a fost utilizat pentru prima dată de abia în anul 1994 în Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, Ediţia IV – DSM IV. Afecţiunea ce avea să se contureze sub denumirea de PTSD fusese observată pentru prima dată la sfârşitul Primului Război Mondial, fiind denumită atunci „shell shock”[1] şi ulterior, la finalul celui de al Doilea Război Mondial, fiind denumită „combat stress reaction”[2].
Primele studii desfăşurate cu privire la PTSD au relevat un tipar interesant al acestei tulburări şi anume că veteranii nu manifestau simptomele specifice PTSD atâta vreme cât erau în luptă, ci doar după ce ajungeau acasă, într-un mediu liniştit, în care ei se puteau simţi în siguranţă.
Concluzia la care s-a ajuns în urma acestor studii a fost că în PTSD reacţia „luptă sau fugi”, care apare din instinctul uman ancestral de supravieţuire, este deconectată de la prezent, subiectul nemaiputând face distrincţia între situaţiile în care este în siguranţă şi cele în care nu este.
Responsabilă pentru această situație este amigdala, acea parte din creierul uman răspunzătoare de activarea noastră în cazul în care suntem în pericol. Amigdala, centrul fricii şi al neliniştii din creierul uman, este cea care prelucrează informaţiile primite de la factorii de mediu în privinţa ameninţărilor îndreptate împotriva individului şi care structurează tipul posibil de reacţie la stres – fie fugă, fie ripostă, fie imobilizare/înghețare.
În PTSD funcționarea amigdalei este perturbată, aceasta trimițând în întregul oganism mesaje de pericol chiar și atunci când subiectul nu este în absolut niciun fel de pericol. În acest mod apar sentimente de frică, nesiguranță, anxietate chiar și atunci când subiectul însuși știe că se află în siguranță.
Spre exemplu, o persoană care a asistat la un eveniment traumatizant de boală al unei persoane dragi, poate retrăi emoțiile terifiante de la acel moment în cazul în care simptome total diferite de boală apar la o altă persoană dragă.
Acesta este specificul PTSD – chiar dacă subiectul știe la nivel rațional că este într-o situație diferită, în care nu există posibilitatea de a trăi fizic din nou acel pericol, subiectul totuși îl retrăiește în mintea sa. Astfel apare disocierea. Imediat ce amigdala transmite semnalul că ceva ar putea fi periculos, subiectul se disociază de corpul său fizic, care îi transmite mesajul că nu simte nicio durere și nu trăiește nicio stare de pericol, și pur și simplu retrăiește trauma respectivă în mintea sa.
Într-o altă categorie de experiențe traumatizante, precum cazurile de viol, când victima nu are nicio posibilitate de scăpare, ea se disociază de corpul său fizic, respectiv își deconectează mintea de la corpul fizic care, de această dată, simte durerea și pericolul, și astfel reușește să scape în mintea sa. Prin disociere subiectul reușește să nu fie copleșit de emoțiile extrem de dureroase ce apar ca o consecință a evenimentului traumatizant.
Sumarizând, secvențialitatea simptomatologică în PTSD este următoarea: apare evenimentul declanșator => creierul face asocierea cu evenimentul trecut traumatizant => amigdala devine hiperactivă și eliberează adrenalină și cortizol => subiectul începe să aibă flashback-uri prin care retrăiește trauma ca și când aceasta s-ar întâmpla în prezent.
Câteva aspecte despre traumă
Statisticile recente arată că aproximativ 80% dintre subiecții cu PTSD sunt femei. Cauza? Trauma de natură umană are cele mai mari rate de PTSD. Motivul? Ea lasă cele mai mari urme asupra psihicului, este foarte personală și crează un puternic sentiment de vulnerabilitate subiectului.
Ce este trauma de natură umană? Este trauma pe care o suferă subiectul ca urmare a alegerii făcute de o altă persoană de a-i face un anumit rău. Cele mai mari traume apar atunci când cineva a avut ocazia de a lua o decizie și totuși a ales să facă rău subiectului. Prin natura acestor evenimente – precum viol, alte forme de abuz sexual, diverse forme de violență domestică – cele mai expuse sunt femeile.
Spre deosebire de trauma de natură umană, traumele produse din cauze aflate în afara sferei de influență a omului – precum prăbușirea unui avion, un cataclism – sunt percepute diferit de psihicul uman, în primul rând întrucât nimeni nu a luat în mod intenționat decizia de a face rău subiectului, astfel de situații fiind percepute a fi în afara sferei de control uman. Totodată, de obicei în astfel de situații sunt mai multe persoane afectate, astfel încât este mai mult suport social, iar subiectul nu se simte singur cu durerea sa. Un alt factor foarte important în cazurile acestea este că victima nu poate fi învinovățită că a determinat evenimentul traumatizant.
În mod paradoxal, reacțiile celor din jur pot fi extrem de diverse cu privire la relatările victimei despre experiența traumatizantă prin care a trecut. Unele persoane reacționează cu empatie – aceasta fiind situația ideală de suport acordat victimei unui eveniment traumatizant, în timp ce altele sunt reținute, neștiind exact cum să reacționeze în astfel de situații. Există însă și o altă categorie de reacții – reacțiile de învinovățire a victimei.
Aceste persoane anchetează ce anume a făcut sau nu a făcut victima pentru a genera evenimentul traumatizant. De exemplu, unei persoane agresate pe aleea unui parc, i se pot adresa întrebări precum „Dar tu cu ce erai îmbrăcată?” sau „Ce căutai la ora aceea prin parc?”
Indiferent de tipul de reacție primit de victimă, acea primă reacție este un indicator pentru cât de grea va fi trauma – iar în cazul victimelor învinovățite sau cărora li se sugerează că ar purta vreo vină pentru producerea evenimentului, trama va fi mult mai greu de purtat pe umeri.
Reacțiile de învinovățire a victimei sunt extrem de invalidante și nefaste pentru victimă și pentru evoluția modului în care aceasta va face față traumei. Ele trebuie înțelese însă, în mod obiectiv, ca niște mecanisme de apărare ale celui care ascultă.
Când cineva destăinuie altei persoane o experiență traumatizantă pe care a trăit-o, terifiantă pentru oricine s-ar afla în acea situație, face ca aceasta din urmă să se sperie. Și lucrul acesta se întâmplă pentru că oamenii se simt confortabil știind că trăiesc într-o lume sigură, predictibilă și stabilă – o lume în care oamenilor cumsecade li se întâmplă lucruri bune, iar dacă ceva neplăcut se întâmplă este pentru că persoana respectivă a determinat cumva acel eveniment. În teorie, cele de mai sus descriu „efectul lumii juste” sau „teoria lumii juste”.
Când unor persoane li se fac destăinuri despre un eveniment traumatizant, acestea încep în mod automat să caute explicații și să își ofere motive pentru o astfel de întâmplare, pentru că altfel ar fi distrusă ideea lor despre lumea justă în care trăiesc și doar în acest mod se pot agăța în continuare de credința că lumea în care trăiesc ei este un mediu prietenos și predictibil. Pe de o parte, de acest mecanism de apărare au ei nevoie pentru a se simți în continuare în siguranță. Pe de cealaltă parte, acest mecanism de apărare al lor este cel care va face ca trauma victimei să fie și mai greu de dus.
Oamenii au demonstrat de-a lungul timpului că sunt ființe extrem de reziliente, însă PTSD-ul trebuie înțeles ca o afecțiune ce tulbură profund viața – atât a victimei cât și a celor din jurul său – în multiple dimensiuni: răpește lejeritatea stilului de viață, voia-bună, liniștea, capacitatea de autoreglare a propriilor emoții, stima și imaginea de sine, distruge relații și afectează în mod direct generațiile următoare, acesta fiind cazul tipic al copiilor unor părinți ce se confruntă cu PTSD.
Actualmente, tehnici terapeutice tot mai diverse sunt create și aplicate cu succes în tratarea acestei tulburări – care a devenit curabilă – însă primul pas pe acest drum este înțelegerea mecanismelor de funcționare a PTSD, pentru că nu putem găsi soluții pentru ceva ce nu înțelegem.
[1] În limba engleză shell shock înseamnă comoţie, şoc.
[2] În limba engleză combat stress reaction înseamnă reacţie de stres de luptă.
Psiholog Gavrilescu Oana-Raluca
gavrilescu.oanaraluca@gmail.com
