Transferul/contratransferul – Freud

Transferul/contratransferul – Freud

Transferul reprezintă suma reacțiilor afective pe care un pacient le are în raport cu analistul său, tot ceea ce simte pacientul în prezența și în relația cu analistul, tot ceea ce el transferă din istoria sa afectivă asupra analistului, tot ceea ce retrăiește el (repetiția este cheia de boltă a funcționării psihice) în relația analitică și în raport cu analistul său.

Contratransferul reprezintă suma reacțiilor afective pe care analistul le are în raport cu pacientul sau cu relația analitică.

Freud a avut o atitudine negativă față de transfer/contratransfer și nu a acceptat transferul ca pe un factor de dinamizare pe care se bazează relația analitică. El a crezut că transferul, fie că este vorba de partea lui agresivă, fie că este vorba de partea pozitiv extremă (erotism), trebuie să dispară, deoarece transferul nu este normal în relația analitică. Freud specifică foarte clar în operele sale că atunci când întâlnim un transfer intens pozitiv (erotic), cel mai bine întrerupem terapia și trimitem pacientul la un alt coleg.

Aici, Freud strecoară mai multe tipuri de confuzii. În primul rând, Freud și-a imaginat că un transfer intens pozitiv nu poate fi decât erotic, ceea ce este fals. Este fals pentru că, Freud a picat într-o confuzie a unor termeni pe care îi definise foarte bine anterior. Nu tot afectul este erotism sexual. Afectul intră într-o grupă de afect a libidoului. Conform acestui principiu vorbim de psihosexualitatea infantilă. Nu orice formă de transfer afectiv pozitiv este legată de sexualitate pentru că, de exemplu, într-o analiză unde analistul este femeie iar pacientul este o domnișoară sau doamnă, cel mai adesea ne așteptăm ca aici să se refacă o matrice de afectivitate infantilă între pacientul nostru în copilăria sa și funcția maternă. Analistul este chemat să ocupe un rol de funcție maternă ceea ce nu deranjează bunul mers al analizei.

Freud a început studiul și dezvoltarea conceptului de psihoterapie prin cuvânt, care ulterior avea să se numească psihanaliză. Atitudinea analitică este ca analiza, se desfășoară la confluența a doi vectori. Unul este vectorul cotidian, unde încercăm să identificăm repetițiile, adică mecanismele, după care, pornind de la aceste mecanisme ajungem la cel de-al doilea vector, cel istoric și încercăm să vedem de unde a pornit totul. Analiza implică acoperirea celor doi vectori nu numai pentru depistarea mecanismului care definește structura. Drumul analitic pornește de la nevroza contemporană (cu ce problemă vine pacientul în relația analitică) spre nevroza infantilă.

Dar cum treci dintr-o parte în alta? Cum ajungi de la nevroza contemporană la nevroza infantilă? Niciun inconștient nu te lasă. De ce pacientul are nevoie de psihanaliză ca să se facă bine? De ce are nevoie de analist? Simplu. Din cauza apărărilor. Singur nu poate să-și depășească nici cele mai banale apărări, pentru că sunt inconștiente.

Se poate ajunge de la nevroza contemporană la nevroza infantilă utilizând transferul/contratransferul. Analistul se folosește de transfer pentru a ajunge la nevroza infantilă.

Freud a avut o atitudine de-a dreptul ”nesuferită” față de contratransfer, în sensul că, el consideră contratransferul ca pe o greșeală extraordinar de mare a analistului care își permite să fie luat de valul afectului acolo unde trebuie să fie neutru și binevoitor.

Contratransferul este o realitate a oricărui tip de relație. Analistul fiind om, nefiind de natură robotică, nu poate să facă abstracție de aceste stări. Sunt două variante la care analistul este supus tehnic:

1.să mascheze aceste stări pe motiv că nu fac bine relației și să nu lase să se vadă nimic din stările sale afective, adică să fie neutru;

2.analistul să-și permită să fie natural, să vină spre pacientul său și să-i transmită ceea ce îi generează pacientul ca stare afectivă conținând această naturalețe ca pe o constantă.