“Comportamentul asertiv” este definit ca fiind acel comportament prin care persoana tinde să obțină lucrurile care i se cuvin, protejându-și în același timp și drepturile. Exemple de comportamente asertive: exprimarea propriilor dorinţe, exprimarea sentimentelor şi a părerilor proprii, refuzarea unor sarcini pe care persoana nu doreşte să le efectueze, formularea cerinţelor faţă de ceilalţi şi exprimarea refuzului de a fi exploatat (Spiegler, 1983). Trainingul asertiv parcurge şase etape majore: evaluarea, predarea conceptului, conceperea unei liste cu situaţii problematice, modelarea, jocul de rol şi exerciţiul.
Evaluarea. În această etapă, trebuie evaluate cunoştinţele pacientului privind comportamentele asertive, precum şi situaţiile în care se manifestă şi cele în care nu se manifestă asertiv. Deseori, pacienţii sunt asertivi în anumite situaţii, în timp ce în altele, nu. Acest lucru arată că de fapt ei ştiu ce înseamnă să fie asertivi, însă sunt blocaţi în efectuarea acestor comportamente de credinţe negative legate de posibilele consecinţe. Alţi pacienţi însă au nevoie de dezvoltarea şi/sau optimizarea abilităţilor asertive. În mod tipic, este vorba de un amestec de deficit în abilităţile asertive. Convingerile inhibitive vor trebui identificate şi modificate prin tehnici cognitive standard.
Predarea conceptului. Pacienţii vor fi învăţaţi să diferenţieze între comportamente asertive, agresive şi non-asertive. ”Comportamentele asertive” sunt acele comportamente prin care persoana încearcă să exprime şi să respecte atât propriile drepturi, cât şi pe cele ale celorlalţi. Prin ”comportamente agresive” se înţeleg acele comportamente prin care persoana își exprimă şi respectă propriile drepturi, violând însă drepturile celuilalt. Caracteristica principală a ”comportamentului non-asertiv” este că persoana nu încearcă să își exprime şi să își respecte propriile drepturi.
Conceperea unei liste cu situaţii problematice. În această etapă, va trebui concepută o listă cu situaţiile în care pacientul întâmpină dificultăţi în exercitarea comportamentului asertiv. Ar trebui evaluat nivelul de anxietate al pacientului, asociat cu aceste situaţii, iar situaţiile ar trebui distribuite ierarhic, de la cele care induc nivelurile cele mai scăzute de anxietate la cele care induc nivelurile cele mai ridicate de anxietate.
Modelarea. Terapeutul modelează comportamentul asertiv în cazul primei situaţii de pe lista ierarhică.
Jocul de rol. În această etapă, pacientul, împreună cu terapeutul, exersează prin joc de rol comportamentul modelat anterior de terapeut. Terapeutul îi oferă pacientului feedback legat de modul în care a efectuat comportamentul. Jocul de rol va fi repetat până când pacientul va putea juca eficient rolul de persoană asertivă.
Exerciţiul. În ultima etapă, pacientul va fi rugat să exerseze acest comportament în situaţii reale de viaţă. Imediat după ce prima situaţie de pe listă este rezolvată eficient de pacient (prin comportamente asertive), se va trece la exersarea următoarei situaţii, până când vor fi parcurse toate situaţiile de pe listă.
Este foarte important ca terapeutul să laude pacientul pentru efectuarea fiecărui comportament asertiv şi să înveţe să îşi ofere recompense pentru asemenea comportamente. Asertivitatea nu îi asigură întotdeauna pacientului obţinerea a tot ceea ce îşi doreşte. Însă, cu cât devine mai asertiv, cu atât va creşte şi şansa să obțină ceea ce își dorește.
