Sari la conținut

Tipuri de psihoterapie

Tipuri de psihoterapie

Pentru o mai simplă înțelegere, formarea în psihoterapie este similară rezidențiatului în medicină, deci este acea modalitate prin care te specializezi în ceva anume. Fără această formare nu poți profesa ca psihoterapeut. În România legea prevede ca doar absolvenții facultăților de Psihologie, Psihopedagogie, Asistență Socială sau Medicină pot face apoi formarea într-un anumit tip de psihoterapie (psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihanaliză, psihoterapie jungiană sau analitică, psihoterapie ericksoniană etc.). Fiecare dintre aceste tipuri de psihoterapie folosește anumite tehnici psihoterapeutice sau metode de lucru. De exemplu, psihanaliza freudiană poate folosi ca tehnici sau metode de lucru: interpretarea viselor, interpretarea actelor ratate, asocierile libere etc. iar psihoterapia rațional-emotivă și cognitiv-comportamentală se poate folosi de modelul ABCDE (identificarea și înlocuirea cognițiilor iraționale cu cele raționale).

În plus, toate aceste tipuri de psihoterapie pot fi efectuate în una sau mai multe forme/modalități:

  • individual;
  • de grup;
  • de familie;
  • de cuplu.

Câteva dintre cele mai cunoscute tipuri de psihoterapie (de menționat că în practica psihoterapeutică se pot folosi, combinate, tehnici de lucru din mai multe tipuri de psihoterapie, în funcție de specificul clientului, aceasta fiind și ideea care stă la baza a ceea ce se numește psihoterapie integrativă):

Psihanaliza

Reprezintă prima școală vieneză de psihoterapie. Preluată sau, dimpotrivă, contestată, psihanaliza, al cărei întemeietor a fost psihiatrul austriac, de origine evreu, Sigmud Freud (1856-1939), a marcat practic începuturile practicii psihoterapeutice. La baza psihanalizei stă teoria conform căreia comportamentele sunt determinate de conflictul dintre conștient și inconștient, dintre factorii sociali și cei biologici. În psihanaliză, individul este privit ca fiind format din trei componente:

Sinele (parte a inconștientului): instinctele, dintre care cel mai important este considerat instinctul sexual;

Eul (conștientul): reprezintă Sinele influențat de factorii externi, adică Sinele din viața reală și are rolul de a se adapta mediului extern și de a controla instinctele, căutând modalități de satisfacere a acestora (neîndeplinirea acestor instincte poate cauza, de exemplu, anxietate și chiar comportament nevrotic);

Supraeul (parte a inconștientului): conține Eul ideal și conștiința morală, este domeniul valorilor, tradițiilor, al cerințelor externe, al interdicțiilor.

Psihoterapia adleriană

Este a doua școală vieneză de psihoterapie și a fost dezvoltată de psihiatrul austriac, de origine evreu, Alfred Adler (1870-1937), având ca idee de bază determinismul social și nu cel biologic și de mediu. În psihoterapia adleriană, spre deosebire de psihanaliză, accentul se pune nu pe inconștient, ci pe conștient, și se consideră că fiecare individ urmează un scop unic, personal, care are la bază convingerile formate în primii ani de viață. De aceea, primul pas al acestui tip de psihoterapie constă în obținerea informațiilor despre familia clientului, originea lui, experiențele din copilărie fiind cele care dau naștere complexului de inferioritate. Scopul acestei terapii este acela de a încuraja clienții să-și asume propriul destin.

Logoterapia

A treia școală vieneză de psihoterapie, întemeiată de psihiatrul austriac, de origine evreu, Viktor Frankl (1905-1997), logoterapia reprezintă o formă de psihoterapie centrată pe sens, în care clientul este confruntat cu sensul vieții sale și reorientat către acesta.

Psihoterapia analitică (jungiană)

S-a desprins din psihanaliza freudiană, iar întemeietorul ei este medicul și psihiatrul elvețian Carl Jung (1875-1961). Jung introduce concepte noi:

teoria arhetipurilor: Persona: ceea ce arătam societății, Anima: imaginea colectivă a femeii, pentru bărbat, Animus: imaginea colectivă a bărbatului, pentru femeie, Umbra: partea întunecată, neacceptată a psihicului;

inconștientul colectiv: moștenirea umană care stă la baza componentei psihice a fiecărui individ, acordând importanță părții spirituale, mistice și creative a fiecărui individ;

orientarea personalității: orientare introvertă: accentul cade pe subiectiv și orientare extrovertă: accent asupra exteriorului.

Ca metode de lucru apar și aici asocierile libere, analiza viselor (dar nu predominant din punct de vedere sexual, ca la Freud) etc. Scopul psihoterapiei analitice este de a armoniza clientul cu lumea sa interioară, ținând însă cont și de cea externă.

Psihoterapia centrată pe persoană (rogersiană)

Fondatorul ei a fost psihologul american Carl Rogers (1902-1987), iar teoria centrală se bazează pe ideea că fiecare individ este, de la natură, bun, competent și valoros, deci are potențialul de a-și îmbunătăți condiția existențială. Capacitatea de dezvoltare este proprie fiecărei persoane, iar în teoria lui Rogers această idee apare sub forma conceptului tendința de actualizare. Problemele intervin atunci când o persoană are o percepție falsă despre sine și Eul său nu mai poate îndeplini funcția de actualizare, deci procesul de dezvoltare este blocat. Libertatea experiențială este cea care permite individului să-și exprime necenzurat propriile sentimente și gânduri și astfel Eul său să poată corespunde realității. Când libertatea existențială este limitată, apare anxietatea, iar uneori aceasta este urmată de un comportament nevrotic. Libertatea interioară a unei persoane este cea care creează contextul pentru ca aceasta să devină aptă să-și conducă în cel mai bun mod propria viață.

Psihoterapia gestalt

A fost întemeiată de psihiatrul german, de origine evreu, Fritz Perls (1893-1970), iar la baza ei stă ideea de conștientizare a ce se întâmplă aici și acum; conștientizarea, de către client, a comportamentului, sentimentelor, gândurilor sale din momentul respectiv și mai puțin pe cauzalitatea lor. Contactul cu realitatea se realizează prin toate simțurile și necesită, ulterior, internalizarea informațiilor obținute, în scopul dezvoltării individului. Problemele apar atunci când există rezistențe la contact: introiecția (adoptarea convingerilor sau valorilor specifice altor persoane), proiecția (atribuirea gândurilor și sentimentelor proprii unei alte persoane), confluența (simbioza, lipsa de separare între sine și ceilalți) etc.

Nu există un echivalent perfect în română pentru cuvântul german „gestalt”, dar el ar putea fi tradus cu “formă”, “configurație”, “pattern”.

Psihoterapia existențială

Psihoterapia existențială are la bază patru griji existențiale fundamentale: moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens, identificate de psihiatrul american Irvin D. Yalom, și analizează conflictele care apar din confruntarea individului cu ele.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Bazele teoriei cognitiv-comportamentale au fost puse de psihiatrul american Aaron Beck, care consideră că modul în care gândim determină modul în care ne simțim și comportamentul pe care îl adoptăm. Deci pentru a schimba comportamentul unei persoane, trebuie să intervenim asupra modului de gândire al acesteia, modul în care interpretează situațiile. Ca metode de lucru ale psihoterapiei cognitiv-comportamentale sunt folosite: identificarea cognițiilor (gândurilor) negative, modificarea cognițiilor negative și implicit a comportamentului care rezultă din acestea. Psihoterapia cognitiv-comportamentală poate fi de scurtă durată (3-6 luni) și este folosită de foarte multe ori în tratarea depresiei, anxietății, atacurilor de panică sau fobiilor.

Psihoterapia rațional-emotivă și cognitiv-comportamentală

Are la bază concepte ale psihoterapiei cognitiv-comportamentale și este considerată una dintre cele mai eficiente psihoterapii actuale, fondatorul ei fiind psihoterapeutul american Albert Ellis (1913-2007). Pleacă de la ideea că problemele emoționale ale clienților pornesc de la cognițiile iraționale, acestea putând fi însă înlocuite prin cogniții raționale, menite să ajute la dezvoltarea unor comportamente adecvate. Una dintre cele mai eficiente tehnici de lucru prin care se intervine asupra cognițiilor iraționale o reprezintă modelul ABC, inițiat de Ellis în 1962, în care:

A (activating events) – evenimentul activator (un anumit eveniment, diferite emoții, factori biologici, etc.);

B (beliefs) – cognițiile, gândurile persoanei respective urmând componentei A, ele putând fi raționale sau iraționale;

C (consequences) – consecințele procesului cognitiv: comportamente, răspunsuri afectiv-emoționale și psihofiziologice/biologice.

Ulterior, Ellis a transformat modelul ABC în modelul ABCDE, adăugând:

D (disputing) – disputarea: restructurarea cognițiilor iraționale: Ce efect au aceste convingeri asupra mea? Mă ajută sau nu? Sunt convingeri susținute de argumente logice? Ce trebuie făcut pentru a le modifica?

E (effective/eficient) – noul efect: asimilarea unor noi cogniții eficiente, funcționale și raționale, în locul celor disfuncționale și iraționale.

Analiza tranzacțională

Fondatorul analizei tranzacționale este psihiatrul de origine canadiană Eric Berne, iar obiectivul analizei tranzacționale este acela de a ajuta clientul să-și dezvolte un script/scenariu de viață sănătos: I’m OK, you’re OK / Eu sunt bine, tu ești bine.

Cele patru aspecte fundamentale ale analizei tranzacționale sunt: 1. stările Eului: părinte, adult și copil, 2. scripturile/scenariile: cum este influențată viața de adult de felul în care se desfășoară primele relații din copilărie, 3. explorarea tranzacțiilor (interacțiuni interumane): ce își fac și își spun oamenii unii altora, 4. jocurile și înșelătoriile: ce fac oamenii pentru a obține ceea ce doresc.

Psihodrama

Fondatorul ei este Jacob Levi Moreno (1889-1974), psihiatru american de origine evreu, născut în România, care a sesizat posibilitatea de a folosi teatrul ca pe o modalitate terapeutică. Psihodrama este, de fapt, o formă de terapie de grup care folosește ca tehnică de lucru jocul de rol, prin care conținutul vieții psihice este scos la iveală. Jocul de rol solicită individul afectiv, cognitiv și comportamental, iar acesta învață mai multe atât despre sine, cât și despre relaționarea cu ceilalți.