Site de psihologie

Tipuri de psihopatologie şi criterii diagnostice

Manualele de diagnostic clinic consacrate (de exemplu, DSM-IV-TR) operează distincția între sindromul acut de stres şi sindromul de stres posttraumatic, care la rândul său, în funcție de durata simptomelor, poate fi acut (sub 3 luni) sau cronic (peste trei luni).

Necesitatea unor rafinări la nivelul nosologiei a fost semnalată însă de mai mulți autori, susținându-se că viitorul DSM-V probabil va conține şi diagnosticul de stres traumatic complex/tulburarea complexă de stres posttraumatic (Herman, 1992, van der Kolk & Courtois, 2005, Ford & Courtois, 2009), dezvoltat ca urmare a unor stresori de natură interpersonală, extremi, cu acțiune prelungită, care se manifestă de timpuriu.

O formă particulară a acestei tulburări complexe ar fi stresul traumatic apărut în cursul dezvoltării/tulburarea traumatică de dezvoltare (developmental trauma disorder, der Kolk, 2005), ca urmare a unor experiențe precoce de abuz sexual sau fizic, violență, pierderi traumatice, sau a altor disfuncții/întreruperi în relația copilului cu figura de ataşament. Aceste experiențe traumatice produc alterări severe şi de durată în sistemele neurobiologice care stau la baza emoțiilor, procesării de informație (atenție, memorie, funcții executive), autoreglării, conştiinței (disociere) şi ataşamentului (Ford & Cloitre, 2009).

Manifestările psihopatologice se pot instala şi la vârste foarte mici, de aceea pentru intervalul de vârstă 0-3 ani, manualul DC: 0-3 (Zero to Three , 1994, 2005) propune categoria diagnostică a tulburării de stres traumatic.

Criteriile clinice pe baza cărora se poate pune acest diagnostic precoce sunt următoarele:

  • Re-experiențierea evenimentului traumatic : joc repetitiv, distres la amorse ale traumei, episoade de disociere;
  • “Amorțirea” responsivității, sau interferență cu dezvoltarea: izolare socială, afect restrictiv, pierderea abilităților/regres în dezvoltare;
  • Creşterea arousal-ului: tulburări de somn, câmp atențional redus, hipervigilență;
  • Apariția unor frici noi, agresivitate: comportament de “agățare”, frica de toaletă şi/sau alte frici care nu sunt normale această perioadă de vârstă, comportament agresiv. Şanse maxime de a dezvolta tulburarea de stres traumatic în primii trei ani de viaŃă există atunci când viaŃa/securitatea părintelui sau a persoanei de ataşament este pusă în pericol – a fi martor la un eveniment traumatic fiind mult mai critic decât a fi victimă.

Este important de reținut că apariția unei tulburări de stres traumatic este constrânsă de prezența unor abilităâi cognitive şi emoâionale ale copilului, care se dezvoltă progresiv. Astfel, după cum sugerează Scheeringa & Gaensbauer (2000), orarul dezvoltării acestor abilităâi ar fi următorul:

  • abilităâile perceptuale pentru reprezentarea traumei – prezente de la naştere;
  • memoria: implicită – de la naştere, explicită – de la 9 luni exprimată comportamental (prin imitație amânată); doar rar exprimată verbal înainte de 18 luni, narativă doar în jur de 36 luni;
  • exprimarea afectivă – distres de la naştere, tristețe în jur de 3 luni, îngrijorare 4 luni, frică 6 luni, mânie 3-6, supriză 3-4 luni;
  • abilitatea de a distinge expresii emoționale: în jur de 5 luni;
  • exprimarea comportamentală – depinde de competența motorie a copilului;
  • exprimarea verbală a unei narațiuni despre traumă – doar la 28-36 luni;
  • sociabilitatea dezvoltată între 2-7 luni, afectată de ataşament la sfârşitul primului an de viață.

Aşadar, pentru a putea pune un diagnostic de tulburare de stres traumatic, este necesară prezența unor abilități cognitive şi emoționale corespunzătoare vârstei de aproximativ 9 luni; abia la 2-3 ani este posibilă însă verbalizarea unei amintiri explicite a evenimentului traumatic. Indiferent de vârsta la care se manifestă simptomele de stres postraumatic, este important de realizat diagnosticul diferențial cu alte probleme clinice: anxietate, depresie, probleme atenționale sau de hiperactivitate, tulburare de tip opoziționist, tulburare de ataşament reactiv.

Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.