Surditate – slăbire sau pierdere mai mult sau mai puţin totală a auzului. În raport cu proporţia handicapului, distingem: deficienţe auditive uşoare (pierderi de mai puţin de 40 dB), care afectează 2100 (XX) de persoane în Franţa (D.A.S.S., 1985); surdităţi medii (pierderi între 40 şi 70 dB), de care suferă 1 250 000 de persoane; deficienţe severe (pierderi între 70 şi 90 dB), de care suferă 340 (XX) de persoane; surdităţi profunde, care lovesc doar circa 115 000 de persoane, private total sau aproape total de simţul auzului. Un copil din circa 2 500 este atins de surditate profundă încă de la naştere sau puţin după aceea. Cu toate acestea, în pofida prezenţei a numeroşi surzi, semisurzi sau hipoacuziei, în rândul populaţiei, părinţii cu greu admit că pruncul lor ar putea fi un deficient auditiv. Această prejudecată stă la originea unor grave desconsideraţii şi a unor erori de diagnostic. Nu rareori, într-adevăr, un copil surd este considerat a fi un întârziat mental sau un afazic (întrucât nu vorbeşte), ori este luat drept unul cu tulburări de caracter (pentru că nu răspunde când i se vorbeşte sau face altceva decât i s-a cerut să facă). Copiii surzi au nevoie de un învăţământ special. Pentru ei au fost create instituţii și clase speciale, unde cadrele didactice dispun de echipamente pedagogice adecvate, în 1987, potrivit datelor statistice ale Ministerului Educaţiei Naţionale, din Franţa, au fost şcolarizaţi în aceste stabilimente 6 759 copii surzi.
Accesați: Dicționar de psihologie
