Stilurile de atașament, calitatea relației și conflictul în cuplu

Stilurile de atașament, calitatea relației și conflictul în cuplu

Nuță Elena-Alexandra

Departamentul de Psihologie, Universitatea din București

Stilurile de atașament, calitatea relației și comportamentele de rezolvare a conflictelor sunt întâlnite în toate relațiile interpersonale, dar acestea au un rol important în special în relația de cuplu. Multe persoane care formează un cuplu pot întâmpina dificultăți în rezolvarea conflictelor și pot raporta niveluri scăzute sau o slabă calitate a relației. De asemenea, stilurile de atașament au o mare importanță în dinamica relației de cuplu, în apariția și rezolvarea conflictelor, precum și în determinarea calității relației.

Teoria atașamentului reprezintă o modalitate de conceptualizare a tendinței individului de a crea legături afective strânse cu anumite persoane (Bowlby et al., 2016). Conform teoriei atașamentului, în procesul de interacțiune cu figurile de atașament, de obicei cu părinții, un copil formează un model intern de lucru al relației sale cu ceilalți. Formele variate ale tulburărilor de personalitate sau disconfortului emoțional sunt explicate de teoria atașamentului prin intermediul separării involuntare. Atașamentul este întâlnit la oameni de la naștere până la sfârșitul vieții astfel încât comportamentul de atașament determină o persoană să se apropie de alți oameni. Stilurile de atașament se formează și se consolidează prin intermediul interacțiunilor repetate cu figurile de atașament astfel încât rămân constante pe parcursul vieții (Bowlby et al., 2016; Hazan & Shaver, 1987).

Modelul de atașament pentru adulți a fost conceptualizat pe baza a trei tipuri: atașament securizant, atașament evitant și atașament anxios (Hazan & Shaver, 1987). Stilul de atașament securizant se dezvoltă din siguranța dezvoltată în copilărie. Atașamentul securizant a fost asociat cu abilitățile de conștientizare și exprimare a dorințelor și nevoilor, de gestionare și rezolvare a conflictelor, de apropiere în cuplu, precum și cu niveluri ridicate de satisfacție în relații (Bowlby et al., 2016; Hazan & Shaver, 1987). Conform  Hazan & Shaver (1987), persoanele cu atașament securizant sunt descrise ca formând cu ușurință relații strânse și având încredere în ceilalți, persoanele cu atașament evitant sunt caracterizate de teama de intimitate, de dificultatea de a avea încredere în ceilalți și de a depinde de aceștia, iar persoanele cu atașament anxios sunt îngrijorate de faptul că alții nu doresc să se apropie de ele. Chiar dacă atașamentul are o bază stabilă, în timp, pe măsură ce persoanele se implică în anumite relații, atașamentul ar putea suporta modificări. Există studii recente care au investigat stabilitatea atașamentului la anumite vârste (Chopik et al., 2013; Theisen et al., 2018) astfel încât s-a constatat că există o creștere a atașamentului evitant de la copilărie la adolescență, însă persoanele aflate la această etapă tind să mențină niveluri relativ mici ale atașamentului anxios. De asemenea, rezultatele au indicat faptul că atașamentul anxios a avut cel mai ridicat nivel la tineri și cel mai scăzut la adulți, iar atașamentul evitant a avut cele mai ridicate scoruri la adulți și cele mai mici la tineri. Totodată, atașamentul de tip anxios și evitant s-a întâlnit mai mult la adulții singuri decât la cei implicați într-o relație de cuplu (Chopik et al., 2013).

O altă clasificare a atașamentului în copilăria mică, realizată de Ainsworth și colaboratorii (1978), ducând mai departe teoria lui Bowlby, cuprinde atașamentul securizant, atașamentul evitant și atașamentul ambivalent, la care se adaugă atașamentul dezorganizat descoperit de Main și Solomon (1990). Atașamentul dezorganizat rezultă din contradicția dintre tendința de apropiere și cea de evitare. Copilul este prins între aceste impulsuri contradictorii, consecința fiind dezorganizarea sau dezorientarea (Main & Solomon, 1990).

În urma mai multor observații și experimente au rezultat patru stiluri de atașament, acestea fiind grupate în două categorii: tipul de atașament sigur și tipurile de atașament nesigure (anxios, ambivalent, evitant) (Bretherton, 1992). Copiii cu atașament sigur sunt încurajați să capete independența pentru explorare, părintele fiind cadrul de siguranță. Adulții cu atașament de tip sigur au relații durabile în timp, de încredere, deschise și sincere. Se simt conectați cu partenerul lor, independenți și iubiți, își exprimă nevoile și sentimentele, cer ajutor la nevoie, oferă libertate și sprijin partenerului (Bretherton, 1992; Wallin & Dumitrescu, 2014). În ceea ce privește atașamentul anxios, copiii cu acest stil se agață de părinți, caută constant sentimentul de siguranță, având trebuința accentuată de a se simți doriți. Adulții cu stilul de atașament anxios pot interpreta acțiunile celorlalți pentru confirmarea fricilor resimțite, având nevoie de asigurări permanente din partea persoanelor apropiate că le pasă de ei. În relația de cuplu, aceștia trăiesc cu teama de abandon, caută să fie salvați sau completați de către partener, prezintă tendințe spre idolatrizarea partenerului sau spre gelozie, iar în anumite momente de nesiguranță pot deveni agitați, posesivi sau exigenți (Bretherton, 1992). Referitor la atașamentul ambivalent, copiii manifestă suspiciozitate și neîncredere față de străini, se simt triști la separarea de părinte, însă când acesta se întoarce nu se liniștesc. Adulții cu atașament ambivalent sunt cuprinși de griji legate de lipsa de reciprocitate a partenerului, manifestând reticență în apropierea de alte persoane. Se întâmplă des ca aceste relații să devină distante și să se încheie. Copiii cu atașament evitant nu caută să fie în contact cu părinții, tinzând spre evitarea acestora. Adulții cu acest tip de atașament întâmpină dificultăți în exprimarea gândurilor și emoțiilor, iar în relație investesc puține sentimente și evită intimitatea, având astfel dificultăți în relațiile intime (Bretherton, 1992; Griffin, & Bartholomew, 1994; Wallin & Dumitrescu, 2014).

Calitatea relațiilor romantice reprezintă măsura în care o relație este benefică și oferă satisfacții ambilor parteneri (Collins, 2003). În relațiile romantice de înaltă calitate partenerii manifestă afecțiune și intimitate, își exprimă deschis emoțiile, nevoile și dorințele, găsesc soluții la problemele apărute. În schimb, în relațiile cu o calitate scăzută, partenerii manifestă antagonism, tensiune și iritare, iar conflictele apar foarte des și modul predominant de rezolvare a acestora se realizează prin comportamente de control. De asemenea, studiile au constatat existența unor asocieri între stabilitatea relației și anumiți indicatori ai calității relației și interacțiunii în cuplu (Collins, 2003). Având în vedere aceste constatări, calitatea relațiilor romantice poate fi asociată cu stilurile de atașament și cu comportamentele de rezolvare a conflictelor.

Conflictul în cuplu reprezintă o dispută între partenerii care percep scopuri incompatibile, resurse insuficiente și interferențe reciproce (Wilmot & Hocker, 2001). Conflictele pot fi definite prin intermediul mai multor caracteristici. Astfel, un conflict poate fi natural, direct sau indirect, dăunător sau benefic. Un conflict interpersonal se poate desfășura pe trei dimensiuni distincte: dimensiunea conținutului, dimensiunea relațională și dimensiunea procedurală. Dimensiunea de conținut se referă la subiectele specifice care au provocat conflictul, dimensiunea relațională face referire la implicațiile pe care le are conflictul asupra relației, iar dimensiunea procedurală cuprinde așteptările sau regulile după care o persoană se implică în conflict (Floyd, 2013).

Într-o cercetare care a investigat cele mai comune motive de conflict din cuplurile căsătorite s-a constatat că acuzațiile sau criticile personale privind obiceiurile și comportamentele indezirabile, problemele financiare și sarcinile gospodărești au ocupat primele locuri (Erbert, 2000). Totodată, multe din conflictele apărute în cuplu se bazează pe aspecte legate de anumite valori și principii, de respect, putere și divizarea unor resurse. Alte motive comune care pot genera un conflict în cuplu cuprind locul de muncă, socrii, copiii, intimitatea și sexualitatea, modul de a petrece timpul liber, vacanțele sau concediile, dar și modalitățile de comunicare (Erbert, 2000).

În relațiile de cuplu, genul și rolul îndeplinit de partener pot influența apariția și gestionarea conflictelor. S-a constatat că femeile tind spre adoptarea unor comportamente pasiv-agresive, iar bărbații tind să aibă comportamente conflictuale directe, incluzând uneori și agresivitatea fizică. Aceste comportamente sunt influențate și de rolurile specifice genului, astfel încât femeile sunt încurajate să fie tolerante, iar bărbații să fie competitivi. Și puterea exercitată într-o relație, care poate fi o sursă de generare a conflictelor în cuplu, este influențată de rolul asociat genului. De asemenea, cultura poate influența conflictele dintr-o relație de cuplu. Culturile colectiviste le oferă oamenilor modele pentru evitarea conflictelor și menținerea armoniei, iar culturile individualiste încurajează oamenii la menținerea propriei opinii (Floyd, 2013).

Conform unor studii realizate de Gottman, au fost identificate patru comportamente care anunță separarea sau divorțul partenerilor dintr-un cuplu: criticile, disprețul, atitudinea defensivă și blocarea (Gottman, 1993). De asemenea, s-a constatat că frecvența apariției conflictelor nu determină decizia de a rămâne în cuplu sau durata relației, ci modul în care sunt gestionate conflictele prezic șansele de reconciliere a partenerilor și calitatea relației (Gottman, 1994).

Gestionarea conflictelor are la bază două dimensiuni fundamentale: preocuparea pentru propriile nevoi și dorințe și preocuparea pentru necesitățile și dorințele partenerului. Când cele două preocupări se alătură, rezultă cinci strategii de abordare a conflictului, și anume: competiția, evitarea, tolerarea, compromisul și colaborarea (Floyd, 2013; Rahim, 1983). În plus, rezolvarea conflictelor și a crizelor în cuplu constituie o funcție a comunicării din relația de cuplu. Anumite studii au constatat că în majoritatea cuplurilor comunicarea și negocierea de conflict au fost asociate cu stabilitatea și satisfacția relației. Cuplurile care au întâmpinat dificultăți de comunicare și de rezolvare a conflictelor pe termen lung se pot afla în situația divorțului sau sfârșitului relației (Taggart, Bannon, & Hammett, 2019). Astfel, se pune accent pe intervențiile psihologice care vizează schimbarea modului de comunicare și gestionare a conflictelor pentru îmbunătățirea relației sau pentru reconcilierea partenerilor din cuplu.

În mai multe studii atașamentul a fost asociat cu comportamentele de rezolvare a conflictelor în cuplu. Partenerii cu atașament securizant în cuplu au o relație bazată pe comunicare, autodezvăluire și înțelegere reciprocă, iar în vederea rezolvării conflictelor folosesc strategii de integrare și compromis (Shi, 2003). Persoanele cu atașament anxios sunt mai ostile, tind să domine și să exercite presiune asupra partenerului și asupra rezolvării conflictelor în relația de cuplu. În ceea ce privește partenerii cu atașament evitant, aceştia au tendința de a se implica în comportamente de integrare sau compromițătoare și să se retragă din soluționarea conflictelor (Shi, 2003).

Rezultatele unui studiu au sugerat că tipurile de atașament anxios și evitant influențează comportamentele de rezolvare a conflictelor în cuplu (Feeney & Fitzgerald, 2019). De asemenea, comportamentele conflictuale și atașamentul insecurizant duc la scăderea calității relației, iar în vederea reducerii conflictelor sunt potrivite intervențiile care vizează modificarea sau formarea unui stil securizant de atașament. Un alt studiu a surprins asocierile dintre stilurile de atașament ale partenerilor din cuplu, calitatea relației și comportamentele de rezolvarea a conflictelor (González-Ortega et al., 2017). Rezultatele au indicat că partenerii care au atașament securizant au o relație calitativ superioară și adoptă comportamente potrivite de rezolvare a conflictelor în cuplu. În schimb, cuplurile formate din ambii parteneri cu atașament insecurizant au raportat niveluri mai scăzute ale calității relației (González-Ortega et al., 2017).

În concluzie, atașamentul reprezintă baza dezvoltării relațiilor și a menținerii echilibrului emoțional, fiind puternic asociat cu calitatea relațiilor și modul de gestionare a conflictelor.

Referințe bibliografice

Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of attachment: A psychological study of the Strange Situation. Hillsdale. NJ: Erlbaum.

Bowlby, J., Bowlby, R., & Bîrzescu, V. (2016). Crearea şi ruperea legăturilor afective. Editura Trei.

Bretherton, I. (1992). The origins of attachment theory: John Bowlby and Mary Ainsworth. Developmental Psychology, 28(5), 759–775. https://doi.org/10.1037/0012-1649.28.5.759

Chopik, W. J., Edelstein, R. S., & Fraley, R. C. (2013). From the Cradle to the Grave: Age Differences in Attachment From Early Adulthood to Old Age: Attachment From Early to Older Adulthood. Journal of Personality, 81(2), 171–183. https://doi.org/10.1111/j.1467-6494.2012.00793.x

Collins, W. A. (2003). More than Myth: The Developmental Significance of Romantic Relationships During Adolescence. Journal of Research on Adolescence, 13(1), 1–24. https://doi.org/10.1111/1532-7795.1301001

Erbert, L. A. (2000). Conflict and dialectics: Perceptions of dialectical contradictions in marital conflict. Journal of Social and Personal Relationships, 17: 638-659.

Feeney, J., & Fitzgerald, J. (2019). Attachment, conflict and relationship quality: Laboratory-based and clinical insights. Current Opinion in Psychology, 25, 127–131. https://doi.org/10.1016/j.copsyc.2018.04.002

Floyd, K. (2013). Comunicarea interpersonală. Iași: Editura Polirom.

González-Ortega, E., Vicario-Molina, I., Orgaz Baz, B., & Fuertes Martín, A. (2017). The Influence of Romantic Attachment Style Matching and Combination on Conflict Resolution and Relationship Quality Among Romantic Couples. The Journal of Sexual Medicine, 14(5), e316. https://doi.org/10.1016/j.jsxm.2017.04.513

Gottman, J. M. (1993). A theory of marital dissolution and stability. Journal of Family Psychology, 7: 57-75.

Gottman, J. M. (1994). What predicts divorce? The relationship between marital processes and marital outcomes. Hillsdale: Lawrence Erlbaum Associates.

Griffin, D. W., & Bartholomew, K. (1994). The metaphysics of measurement: The case of adult attachment. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in personal relationships: Attachment processes in adulthood (Vol. 5, pp. 17–52). London: Kingsley.

Hazan, C., & Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), 511–524. https://doi.org/10.1037/0022-3514.52.3.511

Hendrick, S. S. (1988). A Generic Measure of Relationship Satisfaction. Journal of Marriage and the Family, 50(1), 93. https://doi.org/10.2307/352430

Main, M., & Solomon, J. (1990). Procedures for identifying infants as disorganized/ disoriented during the Ainsworth Strange Situation. In M. Greenberg, D. Ciccheti, & E. M. Cummings (Eds.), Attachment during the preschool years: Theory, research and intervention (pp. 121-160). Chicago: University of Chicago Press.

Rahim, F. (1983). A measure of styles of handling interpersonal conflict. Academy of Management Journal, 26, 368-376.

Shi, L. (2003). The Association Between Adult Attachment Styles and Conflict Resolution in Romantic Relationships. The American Journal of Family Therapy, 31(3), 143–157. https://doi.org/10.1080/01926180301120

Taggart, T. C., Bannon, S. M.,& Hammett, J. F. (2019). Personality Traits Moderate the Association between Conflict Resolution and Subsequent Relationship Satisfaction in Dating Couples. Personality and Individual Differences, 139: 281–89.

Theisen, J. C., Fraley, R. C., Hankin, B. L., Young, J. F., & Chopik, W. J. (2018). How do attachment styles change from childhood through adolescence? Findings from an accelerated longitudinal Cohort study. Journal of Research in Personality, 74, 141–146. https://doi.org/10.1016/j.jrp.2018.04.001

Wallin, D. J., & Dumitrescu, M. (2014). Ataşamentul în psihoterapie. Editura Trei.

Wilmot, W. W., & Hocker, J. L. (2001). Interpersonal conflict. New York: Mc Graw-Hill.

Despre autor:

Nuță Elena-Alexandra, licențiată în psihologie, masterandă în cadrul programului de studii Psihologia Sănătății – Cercetare Clinică și Optimizare Comportamentală, din cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București.

Arii de interes: cercetarea, psihologia clinică, psihoterapia, psihologia educațională, consilierea școlară și vocațională.