Stiluri parentale și tipare comportamentale la copii

George Comiza,

noiembrie 2024

Stilul parental poate fi carcterizat drept un tipar sau o tendință predominantă a părintelui în raport cu copilul său și este corelat cu diferite forme de manifestare ale copilului pe mai multe planuri – afectiv, educațional, social etc. (Kuppens S., Ceulemans E., 2018).

În literatura de specialitate regăsim o abordare care își propune identificarea  anumitor trăsături coerente care ar diferenția părinții în atitudinea lor față de copii, spre exemplu: acceptare – respingere, căldură – ostilitate, dominanță – submisivitate, detașare – implicare, autonomie – control (Power T., 2013). 

Trecerea de la trăsături la stiluri de parenting a fost realizată în anii 1960 de către Diana Baumhrid. Aceasta a unificat cercetările de până în acel moment, plecând de la o premisă inversa – a identificat tipare de comportament la copii și abia ulterior le-a corelat cu abordarea părinților. În acest model de parenting avem câteva stiluri principale, generate de combinația a două dimensiuni – controlul (așteptări) și susținere (responsivitate).

Stilul democrat

Stilul democrat – în care atât controlul și așteptările sunt crescute, cât și susținerea emoțională. Într-un astfel de climat, standardele și așteptările sunt înalte, dar atitudinea este una asertivă, deschisă și flexibilă față de copil. Părintele acordă atenție nevoilor și dorințelor copilului, care are dreptul să-și exprime părerile sau să aibă inițiative.

Din acest punct de vedere, stilul democrat este considerat cel mai dezirabil, corelându-se performanțe școlare ridicate, abilități sociale bune, încredere în sine și o rată scăzută de tulburări mentale sau comportamentale.

Fraza care definește cel mai bine acest stil este: „Hai să discutăm desprea asta”.

Stilul dominant

Așteptările și controlul parental sunt foarte mari, dar căldura și responsivitatea emoțională sunt scăzute. Practic, părinții au reguli foarte stricte care nu sunt negociabile, se așteaptă la obediență, care poate fi impusă prin forță (pedeapsă fizică, intimidare). Părintele dominant este preocupat de a face mereu distincția de stat între el și copil, este rigid și mai puțin preocupat de nevoile afective ale copilului. Stilul dominant se corelează cu tendința de a vea stări afective negaative, stimă de sine scăzută, abilități de socializare mai reduse, probleme de comportament, rezultate școlare diminuate, precum și o frecvență mai mare a tulburărilor mentale sau a consumului de substanțe psihoactive la copii care au crescut înt-un astfel de climat.

Fraza dominantă este: „Pentru că așa zic eu!”

Stilul permisiv 

Caracterizat prin control și așteptări scăzute, dar responsivitate mare. Un astfel de părinte nu stabilește reguli și granițe clare, rareori spune nu, evită confruntarea și au așteptări reduse privind succesul școlar, sportiv al copilului. Totodată este cald și atent la nevoile copilului, iar lipsa așteptărilor și a regulilor apare mai degrabă din teama de a le impune decât din pasivitate.

Copiii care au crescut într-un mediu permisiv pot avea un comportament impulsiv, tind să fie mai egocentrici și suferă de pe urma abilităților sociale mai reduse și au dificultăți relaționale.

Fraza caracteristică: „Vreau să îți fiu prieten, nu părinte!”

Stilul neglijent 

Alături de cele trei tipologii descrise de Baumrind, putem identifica în literatura de specialitate și un al patrulea stil, cel neglijent, care se manifestă atunci când așteptările și controlul sunt scăzute, iar părintele nu este atent și responsiv la nevoile emoționale ale copiului. Apare adesea în familii în care părinții nu au/nu își alocă timp pentru copii sau au alte interese prioritare.

Copiii crescuți astfel pot avea probleme mari de comportament, dificultăți în reglarea emoțiilor, nivele mai crescute de tulburări mentale, consum de substanțe psihoactive, declicvență.

Afirmația caracteristică: „Ești pe cont propriu”.

Concluzii

Stilul parental descris de Diana Baumrind oferă un cadru esențial pentru înțelegerea modului în care părinții pot influența dezvoltarea psihologică și comportamentală a copiilor lor. Prin identificarea stilurilor parentale, Baumrind subliniază impactul diferitelor abordări asupra autonomiei, responsabilității și adaptabilității copiilor. 

De exemplu, părinții cu un stil dominant tind să impună reguli stricte și așteptări înalte, ceea ce poate conduce la copii conformi, dar uneori anxioși sau cu o stimă de sine scăzută. În contrast, părinții permisivi, care oferă multă libertate și puține limite, riscă să formeze copii cu probleme de autocontrol și disciplină. Cel mai echilibrat stil, cel democratic, propune o abordare bazată pe susținere și comunicare deschisă, contribuind la dezvoltarea unor copii responsabili, independenți și cu o stimă de sine sănătoasă. 

În esență, modelul propus de Baumrind sugerează că un echilibru între căldură și structură poate avea efecte benefice asupra dezvoltării armonioase a copiilor, subliniind astfel importanța adaptării stilului parental la nevoile individuale ale fiecărui copil.

Referințe bibliografice

• Baumrind, D. (1966). Effects of Authoritative Parental Control on Child Behavior. Child Development, 37(4), 887–907.
• Baumrind, D. (1971). Current Patterns of Parental Authority. Developmental Psychology Monograph, 4(1), Part 2, 1–103.
• Kuppens S., Ceulemans E. (2018). Parenting styles: a closer look at a well-known concept.
• Power G. T. (2013). Parenting dimensions and styles: a bref history and recommandations for future researach.