Meniu Închide

Spațiul sacru din interiorul meu

Un lucru este clar: starea noastră de bine depinde de calitatea relațiilor pe care le avem. Dar oare relațiile sunt create doar din momentele în care suntem împreună, vorbim sau interacționam într-un fel cu acei oameni? Care este sufletul unei relații? Au relațiile ceva nevăzut, profund, magic?

Personal, cred că cea mai importantă parte a relației este ceea ce eu numesc, spațiul sacru. Spațiul sacru care se creează în orice relație, mai ales în relațiile de lungă durată din viața noastră (de iubire, de prietenie, de familie, în psihoterapie), reprezintă tot ceea ce nu se spune neapărat în cuvinte sau în gesturi, ci este simțit și trăit la nivel personal și relațional într-un mod autentic, profund.

Relația care există între doi oameni, reprezintă un organism separat de ei înșiși. Acest organism are nevoi și dorințe, la fel ca oamenii care alcătuiesc relația respectivă. O relație are nevoie să fie întreținută, iubită, respectată, să i se acorde spațiu atunci când este cazul, să i se îndeplinească dorințe ce țin de distracție, relaxare…etc…etc.

Spațiul sacru al relației există într-o formă abstractă, în interiorul fiecărei ființe din relație. El este format dintr-o cameră specială din sufletul unui partener, care este legată cu fire invizibile, de o cameră specială din sufletul celuilalt partener. Această cameră, la fel ca celelelte camere în care intrăm zi de zi, are anumite nevoi. Trebuie să o aerisim constant, adică să lăsăm să iasă din ea cuvinte nespuse, nevoi neîmplinite, frici de care nu am discutat până acum…prin a le împărtăși constant celeilalte persoane. De asemenea, în camera aceasta din lumea noastră interioară, se strânge și gunoi, resturi emoționale mai mici sau mai mari, care lăsate în același loc nu ne fac bine. Orice relație acumulează reziduuri relaționale, oricât de bine ar merge relația respectivă. Dacă suntem atenți la acest spațiu sacru și pentru câteva momente în fiecare zi, ne descălțăm de tot ceea ce credem că știm și pășim blând în el, ne vom da seama dacă sunt vorbe nevorbite, sentimente netrăite (pe care nu ne dăm voie să le conștientizăm) sau neîmpărtășite, păreri nespuse, frici negândite. Apoi, putem alege conștient, ca orice vorbă cât de mică, să fie  împărtășită și astfel eliberată, adică să i se ofere dreptul la existență.

Acest spațiu sacru are nevoie el însuși de ceea ce numele sugerează, adică de spațiu. Această nevoie o resimțim în diferitele momente când ne dorim mai multă apropiere sau distanțare de partener. Relația este precum un ocean, ca un val să vină, este nevoie ca alt val să se retragă. Este nevoie de un dans, un pas în față, unul în spate, sau doi în față și cinci în spate. În relațiile pe termen lung (nu mă refer doar la cele de cuplu) apar inevitabil, discrepanțe între nevoia unui partener de apropiere și nevoia celuilalt de distanță, de spațiu. Vă invit să vă lăsați liberi să exprimați aceste nevoi fundamentale, să vorbiți despre cum simțiți că este partenerul, dacă simțiți că aveți nevoi diferite sau să puneți în cuvinte acele momente, când aceste nevoi există în feluri similare în spațiul sacru din interiorul fiecăruia. Distanțarea nu trebuie să fie neapărat fizică, pentru că uneori locuim în aceeași casă cu persoana respectivă. Ea se simte și are nevoie de spațiu mai ales la nivel emoțional.

Acest dans din interiorul oceanului nostru interior, nu are reguli fixe, nu are o rețetă universală, este în continuă mișcare, transformare, echilibrare cu nevoile, dorințele, fricile noastre din acel moment al vieții, dar și cu ale partenerului/partenerilor (într-o familie cu mai mulți membri, fiecare este conectat la un spațiu sacru comun, dar există și între fiecare două persoane din acel grup, câte un spațiu sacru al relației).

Cred că o relație sănătoasă este o relație în care mă pot arăta pe mine așa cum sunt în acel moment de timp. O relație în care să îmi pot exprima autentic și profund sentimentele care există în mine, în care pot comunica ce nevoi am, ce îmi doresc de la mine însămi, partener, viață, ce fantezii am legate de orice element din această lume, ce frici mă tulbură, oricât de stupide sau reale ar fi, ce îmi imaginez despre cum aș vrea să fie relația, viața mea sau viața în general, cu ce nu sunt de acord, ce mi se pare stupid, urât, neimportant, chiar dacă credințele mele sunt diferite de ale partenerului, fără să încerc să îmi impun părerea și fără să îl acuz pe partener.

Suntem unici în acest Univers, fiecare dintre noi simțim iubire, frică, fericire, furie…dar le simțim într-un mod personal, irepetabil, un mod pe care niciodată nu îl vom putea arăta cu exactitate nici unei alte persoane. Oricât am încerca să explicăm, să demonstrăm…lumea noastră interioară este separată de celelalte lumi interioare, de un spațiu care nu poate fi trecut.

Aceasta este o realitate complexă, pe care eu o resimt cu o oarecare teamă sau mai bine spus, părere de rău. De asemenea, simt că lumea mea interioară este atât de bogată, de frumoasă și de complexă, încât pot încerca să mă conectez la ea în feluri diferite și mai profunde, decât să îmi pară rău că nu voi cunoaște niciodată pe deplin o altă lume interioară și că nici lumea mea interioară nu va fi cunoscută de un alt suflet.

Despre acestă singurătate de netrecut, vorbește foarte frumos Yrvin D. Yalom, în cartea sa „Psihoterapia existențială”. El numește această singurătate, izolare existențială și o să redau un citat: „Indivizii sunt adesea izolați de ceilalți și de părți din ei înșişi, însă la baza acestor falii stă o izolare și mai fundamentală ce aparține existenței – o izolare care persistă în pofida celor mai satisfăcătoare relații cu alți indivizi și în pofida unei autocunoașteri și integrări ireproșabile. Izolarea existențială se referă la hăul de netrecut între propria persoană și ceilalți.”

Tot el spune: „Suntem înconjurați de o lume familiară și stabilă de obiecte și instituții, o lume în care toate obiectele și ființele sunt conectate și interconectate iarăși și iarăși la familiar; lumea primordială, de o imensă goliciune și izolare, este îngropată și trecută sub tăcere, rămânând să fie auzită doar în reprize scurte, în coșmaruri și viziuni mitice.”

Existența noastră este mult prea complexă pentru a putea fi povestită în cuvinte, cuvinte ce limitează, deformează și schimbă sensul trăit în interior. De aceea, avem nevoie să aducem în viața noastră feluri diferite de a ne exprima și de a transcende realitatea primă. Atunci când ascultăm o melodie preferată și ne lăsăm purtați de emoție și nu de cuvinte, atunci când facem dragoste și simțim cu tot corpul, atunci când pictăm și uităm de scop, atunci când medităm sau facem yoga … atunci transcedem existența însăși și transformăm realitatea de zi cu zi într-o realitate sacră.

Spațiul sacru este în primul rând un spațiu din noi înșine, în care ne întâlnim cu noi înșine.

Sunt Cristina Nicolae, psiholog clinician și psihoterapeut experiențial, cu formare în psihosexologie. Lucrez ca psiholog în cadrul Fundației Inocenți – Romanian Children’s Relief și ca psihoterapeut în practica privată.

cristinanicolae004@gmail.com

cristina.nicolae@inocenti.ro

0755/698.936

Noiembrie 2019