Sensibilitate fotodermică sau dermatooptică – senzorialitate difuză a tegumentelor la lumină. După G. Viaud, această sensibilitate ar fi responsabilă în primul rând de fototaxia unor animale ca dafniile. Ea corespunde unei caracteristici generale a oricărei protoplasme. O regăsim, într-adevăr, atât în regnul vegetal cât şi în regnul animal. Experienţele asupra râmei, larvei de muscă (lipsite, fireşte, de organe de văz), gândacului de bucătărie şi salamandrei (cu ochii extirpaţi, din necesităţile experimetului) au demonstrat că aceste animale rămân sensibile la influenţa luminii. Private de simţul văzului, ele nu pot reacţiona decât datorită unei percepţii extraoculare. Savanţii au stabilit că în acest caz pielea joacă rolul de organ receptor. Existenţa unei asemenea sensibilităţi este puternic contestată în cazul omului. L. Farigoule (J. Romain) a crezut că decelează la om o „vedere paraoptică” (1920), pe care unii (R. Maublanc) s-au străduit în zadar să o detecteze la orbi. Acest eşec, asociat cu noi cercetări negative consacrate aceluiaşi subiect, fac să se creadă că ideea lui Farigoule este eronată. Cu toate acestea, cercetări efectuate în U.R.S.S. (Nijni Taghil, 1962) şi în Statele Unite (Yoiitz, 1964) ar confirma posibilitatea unei „vederi extraretiniere” la specia umană.
Accesați: Dicționar de psihologie
