Scala de evaluare a depresiei Hamilton (Hamilton Depression Rating Scale – HDRS)

Scala HRSD a fost introdusă în 1960 de Hamilton și a devenit cea mai folosită scală în domeniu. Deși a apărut în același an cu scala de depresie Cronholm-Ottoson, scala Hamilton a devenit pe departe cea mai utilizată scală și un instrument internațional de comunicare între investigatori. Ea este folosită mai ales în studii psihofarmacologice într-o baterie standard de evaluare a severității simptomelor și a sensibilității la schimbare și a generat un uriaș “data-base” pentru studii analitice sau comparative. Scala Hamilton este foarte mult folosită și pentru valoarea ei instructivă în procesul de formare a noilor psihiatrii sau psihologi clinicieni.

Deși Hamilton a identificat 21 de dimensiuni de evaluare în lucrarea sa din 1960, el s-a oprit numai la primele 17. Ceilalți 4 itemi, variația diurnă a dispoziției, derealizarea, simptomele paranoide și cele obsesionale au fost excluse fie din cauză că ele nu măsoară depresia sau intensitatea ei, fie că ele apar prea rar în sindromul depresiv. Itemii au fost selectionați din experiența interviurilor clinice cu pacienții depresivi și din descrierile clinice din tratatele de specialitate. Din nefericire, scala a fost utilizată în mai multe variante, cu 17 itemi, 21 itemi sau cu 24 itemi (itemii adiționali au fost: lipsa de ajutor, lipsa de speranță și lipsa de valoare). Treptat, în ultimii ani s-a folosit numai versiunea cu 21 itemi care a devenit astfel versiunea “standard” pentru utilizări clinice sau de cercetare.

Unsprezece itemi sunt evaluați pe o scală 0-4 și restul itemilor pe o scală 0-2.

Hamilton a construit scala pentru a cuantifica informațiile de la pacient luate de un clinician cu experiență pe baza unui interviu nestructurat (fără specificarea întrebărilor sau a probelor). El recomandă să se folosească și datele obținute din alte surse precum informații de la familie, prieteni, surori medicale, etc. Pe de altă parte, Hamilton preconiza ca evaluarea pacientului să fie facută de doi clinicieni, unul care să conducă interviul și altul care pune întrebări suplimentare la sfârșitul lui. Scorul final al HDRS constă din suma scorurilor celor doi evaluatori. Această recomandare nu a fost aplicată niciodată în practică.

Prin analiza factorială s-au conturat mai mulți factori ai scalei HDRS. Guy (1976) prezintă 6 factori: anxietate/somatizare, greutate, tulburări cognitive (vinovăție, agitație, idei suicidare, derealizare, simptome paranoide și simptome obsesionale), variație diurnă a dispoziției, retardare și tulburări de somn. Hedlund și Vieweg (1979) trec în revistă 6 studii și constată că există cel puțin doi factori relativ stabili: un factor legat de severitatea simptomelor și altul cu o variabilitate bipolară (anxietate, depresie agitată și depresie retardată). În 1983 Rhoades si Overall fac o analiză factorială care conturează 7 factori ca prin intercorelarea lor să obțină numai doi factori de ordinul doi: depresia vegetativă și depresia cognitivă. Prin ”analiza in clustere” (cluster analysis) a scorurilor obținute la 240 pacienți evaluați cu HDRS, acești autori identifică cinci subtipuri de depresie: anxios, suicidar, somatizant, vegetativ și paranoid. Toate studiile au arătat că cei mai importanți factori sunt: factorul somn (itemii 4, 5, 6), factorul anxietate (itemii 9, 10, 11) și factorul severitatea depresiei (itemii 1, 2, 7, 8, 10, 13).

În ciuda răspândirii sale scala Hamilton a fost criticată pentru introducerea de prea multe simptome somatice. Ea nu prevede definiții operaționale pentru fiecare item și de aceea administrarea ei necesită un grad anume de expertiză clinică. Însuși Hamilton (1960) spunea că valoarea scalei depinde „în intregime de abilitatea intervievatorului de a extrage informația necesară”. Bech și colab. (1986) împreună cu Hamilton realizează o versiune în care se modifică unele definiții ale scalei itemilor.

Sursa: Radu Vrasti: Măsurarea sănătății mentale; Scalele de evaluare a depresiei