Reziliență şi dezvoltare posttraumatică

În contextul în care nu orice experiențiere a unui eveniment traumatic duce la dezvoltarea simptomatologiei tipice stresului posttraumatic, se discută din ce în ce mai mult despre importanța rezilienței la traumă, şi chiar despre fenomenul creşterii/dezvoltării posttraumatice, atât la adulți cât şi la copii. Distincția dintre cei doi termeni ar fi aceea că, dacă reziliența se referă la capacitatea de a reveni la „nivelul de plutire”, de funcționare anterioară, creşterea posttraumatică reflectă îmbunătățirea funcționării psihologice într-unul sau mai multe aspecte în urma traumei (Malchiodi, Steele & Kuban, 2008).

Reziliența

Studiile sugerează că, deşi copiii rezilienți vor avea unele reacții tranzitorii în raport cu evenimentul traumatic (preocupare accentuată, somn neliniştit), ei nu vor dezvolta patologie de tip stres posttraumatic; dimpotrivă, se vor caracteriza prin emoții pozitive şi funcționare psihologică sănătoasă o dată cu trecerea timpului (Bonanno, Papo & O’Neill, 2004).

În mod unanim, este acceptat faptul că reziliența există dinaintea traumei. Dintre factorii asociați cu reziliența la copii, cei mai consistenți sunt (după Cloitre, Morin & Linares, 2005, Rice & Groves, 2005):

abilități superioare cognitive, verbale, de rezolvare de probleme;
capacitatea de autoreglare a comportamentului;
capacitatea de a cere ajutor adultului;
optimism legat de propria persoană şi de viitor;
talente, hobby-uri, abilități speciale;
părinte sau persoană de îngrijire stabilă, plină de afecțiune, familie; extinsă suportivă, experiențe şcolare pozitive;
modelarea reacțiilor pozitive de către părinți;
mediu familial consistent – tradiții, ritualuri, rutine;
conexiuni culturale puternice, identitate culturală.

Factorii de reziliență pot fi aşadar deopotrivă factori individuali şi de mediu. Dintre toți, cel mai puternic factor de reziliență pare a fi relația cu părintele sau un alt adult de referință. Ataşamentul părinte-copil oferă resurse care cresc abilitățile de coping: optimism, încredere în sine, încredere în ceilalți, capacitatea de a dezvolta relații cu ceilalți. La nivel neurobiologic un ataşament securizant permite dezvoltarea unui sistem nervos eficient în reglarea arousal-ului datorat crizei/traumei; din punct de vedere psihologic, ataşamentul permite reglarea stresului, dezvoltarea mecanismelor atenționale (selectivitate, focalizare a atenției), dezvoltarea capacității de mentalizare (reflecția în termeni psihologici asupra comportamentului propriu/ al unei alte persoane) (Main, 1996, Cohen, 2009).

De asemenea, copiii cu un ataşament securizant au răspunsuri mult mai organizate în timpul evenimentului şi pot procesa psihologic materialul traumatic, structurându-l într-o narațiune coerentă, cu sens.

Identificarea nivelului de reziliență nu este o operațiune facilă. Malchiodi, Steele & Kuban (2008) au propus utilizarea unui set de întrebări care pot avea valoare euristică în evaluarea rezilienței unui copil:

În ciuda a tot ce s-a întâmplat, ce te face totuşi să zâmbeşti? Măcar puțin?
În ciuda a tot ce s-a întâmplat, ți s-a întâmplat să râzi, când ți-ai dat seama că lucrurile sunt distractive/caraghioase?
Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „cel mai bine”, cât de bine te simți după această criză/acest moment dificil din viața ta? (eventual termometrul emoțiilor, sau alte reprezentări vizuale)
Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „cel mai stresant”, cât de mult stres ai trăit?
Crezi că îți vei reveni la „linia de plutire”? Ai început deja să o faci?
Planurile tale de viitor s-au schimbat de când ți s-a întâmplat acest lucru sau nu?

În cazul copiilor de vârste mai mici, se sugerează că reziliența poate fi identificată şi prin analiza desenelor lor (de exemplu, figurarea echipelor de salvare sau de ajutor umanitar în desenele copiilor supraviețuitori ai tsunami-ului, sau ai uraganului Katrina).

Promovarea rezilienței se poate face la nivelul a trei dimensiuni fundamentale:

Susținerea relației de ataşament părinte-copil/ părinte-persoană de referință;
Întărirea sentimentelor de competență, siguranță personală, stimă de sine ale copilului;
Favorizarea amintirilor pozitive, în ciuda experienței traumei şi pierderii.

Relația părinte-copil poate fi îmbogățită şi prin activități care presupun experiențe senzoriale comune, adaptate vârstei şi nivelului de dezvoltare al copilului:

La 3-6 ani: desen, pictură, plastilină; crearea unui mediu securizant pentru un personaj – o cutie/un cuib în care să se simtă în siguranță; cântece;
7-12 ani: crearea împreună cu părintele a unui desen sau colaj (din fotografii) care să reprezinte o amintire pozivă, plăcută; crearea unui desen sau colaj intitulat „lucrurile bune despre mine” (acasă, la şcoală, cu prietenii, sau chiar în raport cu evenimentul traumatic); inventarea unei soluții la o problemă sau situație problematică.

Creșterea/dezvoltarea posttraumatică

Optimizarea funcționării psihologice ca rezultat al „lecției” învățate în urma traumei este un domeniu relativ nou de studiu. Persoanele caracterizate prin creştere sau dezvoltare posttraumatică ajung la o apreciere mai mare a vieții, accentuarea sentimentului de forță sau putere personală, conştientizarea unor noi posibilități, îmbunătățirea relațiilor interpersonale (Ungerleider, 2003, Tedeschi & Calhoun, 2004).

Copiii şi adolescenții care ajung la o astfel de dezvoltare postratumatică manifestă:

mai multă compasiune şi empatie pentru ceilalți;
maturitate psihologică şi emoțională;
reziliență crescută;
viziune mai complexă asupra vieții;
înțelegere mai bună a valorilor şi scopurilor personale, a sensului vieții;
valorizare crescută a relațiilor interpersonale.

Pentru identificarea dezvoltării posttraumatice au fost de asemenea propuse o serie de întrebări cu valoare euristică (Malchiodi, Steele & Kuban, 2008):

În urma traumei, ce anume nu mai este pentru tine absolut, categoric?
Ce apreciezi acum mai mult decât înainte de evenimentul traumatic?
Ai putea spune despre tine că eşti genul de persoană care nu renunță niciodată, şi nu va renunța, în ciuda a tot ce s-a ți întâmplat?
Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „contează cel mai mult”, unde ai plasa acum familia şi prietenii?
Crezi că îi poți ajuta pe cei care au trecut printr-o situație similară?
De când s-a întâmplat acel lucru, crezi că faci mai multe sau mai puține lucruri?

Promovarea creşterii posttraumatice se poate face pe trei dimensiuni principale:

Susținerea suportului social de la persoane semnificative – familie, prieteni, alți supraviețuitori ai traumei, grupuri de suport;
Dezvoltarea unei narațiuni coerente despre traumă (prin care copilul îşi spune povestea, este ascultat activ, iar experiența sa personală este validată);
Sprijin pentru a înțelege faptul că nu e el de vină pentru ce i s-a întâmplat.

Se pot realiza şi o serie de activități prin care copiii conştientizează ce anume au învățat din traumă, în ce fel aceasta i-a ajutat să devină mai puternici şi să descopere lucruri noi despre ei înşişi şi despre lume:

crearea unui colaj „puternic versus lipsit de putere” – cu reamintirea situațiilor care i-au inspirat putere vs. neajutorare, pentru a-l ajuta pe copil să înțeleagă că nu este de vină pentru ce s-a întâmplat;
crearea unui scut personal – un carton, care să fie decorat cu imagini sau cuvinte care răspund la întrebări precum ”Ce te face să te simți puternic? Ce ai învățat din ceea ce s-a întâmplat? De la eveniment încoace, ce te face să te simți bucuros?”;
colaj foto al „grupului meu de suport”;
ciclul vieții unui fluture – metamorfoza din omidă în fluture. La cei mici, se pot folosi păpuşi şi un sac de hârtie, pentru cocon;
scrierea unui jurnal, cu povestea despre supraviețuire.

De asemenea, copiii pot fi antrenați în discuții pe marginea desenelor proprii (Echterling & Stewart, 2008): „Văd că în desenul tău mama şi copilul îşi zâmbesc. Oare cum de mai pot face asta, după tot ce li s-a întâmplat?”, „Oare cum se simte fetița când îi ajută pe ceilalți?”.

Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.