Sari la conținut

Refulare

Refulare – mecanism psihologic inconştient de apărare al Eului, prin care sentimentele, amintirile şi impulsiile neplăcute sau în dezacord cu persoana socială sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei. Ceea ce Eul refuză, este recunoaşterea acestor virtualităţi, realizarea lor verbală; într-adevăr, atâta timp cât emoţia dezagreabilă nu este exprimată în cuvinte, ea rămâne confuză şi surghiunită în inconştient. Dar prin aceasta ea nu-şi pierde potenţialul dinamic. Dorinţa refulată căutând să se exprime şi să se manifeste într-un fel sau altul (vise, lapsus, simptome…), obligă Eul la eforturi continue. Omul normal este capabil să reziste asalturilor elementului refulat, fără a se epuiza şi fără a resimţi vreo daună deosebită, pe când nevrozatul, dimpotrivă, cheltuindu-şi întreaga energie în această luptă, devine steril în viaţa activă. Noţiunea de refulare ocupă un loc central în înţelegerea nevrozelor, iar unul din scopurile psihanalizei este reducerea acestui proces psihologic, pentru a face să apară în câmpul conştiinţei tendinţele refulate.

Scopul aparatului psihic este de a descărca surplusul pulsional din interiorul său având grijă să păstreze suficientă energie pentru a funcționa. Adică, noi avem la bază, didacticist vorbind, două tipuri de impulsuri/pulsiuni: sexuale și agresive. Aceste pulsiuni încearcă să iasă în exterior, adică în comportament, care reprezintă forma de manifestare exterioară a proceselor noastre psihice.

Pulsiunile ies sau nu ies în funcție de anumite fenomenologii. Dacă forma în care se exprimă pulsiunea respectivă riscă, din punct de vedere al cenzurii, să nu fie bine acceptată de realitate, atunci mecanismele de apărare  întorc ”înapoi” pulsiunea (exprimare intenționată pentru a fixa direcția). Acest fenomen de întoarcere ”înapoi” poartă numele de refulare.

Refularea reprezintă întoarcerea ”înapoi” a pulsiunii după ce i s-a refuzat dreptul de a ieși în comportament de către mecanismele de apărare care stau în jurul instanței conștiente.

De ce? Deoarece conștientul susținut de ceea ce face parte din Supraeu nu a permis unei pulsiuni să iasă pentru că este prea grotească și nu este acceptată social.

De exemplu, eu știu să înjur, dar nu folosesc aceste înjurături în discurs. Chiar dacă mă enervez, cenzura mă determină să-mi refulez această pulsiune și să nu o las să iasă în comportament, deoarece este mult prea aproape de forma sa rudimentară, iar Supraeul însoțește această încercare cu o culpabilitate pe care conștientul nu poate să o suporte.

Vorbim de două forțe pulsionale, prima este o forță pulsională care vrea să se descarce și cea de-a doua forță pulsională care este mult mai puternică din moment ce întoarce ”înapoi” pulsiunea. Poate fi mai puternică pentru că persoana respectivă îi dă un grad mare de subiectivitate, adică o semnificație mai mare.

Dar ce se întâmplă în inconștient? În inconștient există deja o presiune mare și dacă o pulsiune se întoarce ”înapoi”, presiunea devine și mai mare. Crește riscul de explozie psihică. De aceea, pulsiunea trebuie să se descarce într-un fel, dar cum?

Modificăm forma pulsiunii și o aducem într-o formă care să fie acceptată de cenzură, practic să o ocolească pentru a putea ieși și manifesta în comportament.

Pe acest fenomen de respingere-primire se bazează normalitatea relațiilor noastre sociale. Putem funcționa în interiorul relațiilor noastre sociale într-o manieră acceptabilă de la un om la altul.

Dacă respectăm presiunea constituită de propriul Supraeu, societatea ne va încuraja, pentru că ea nu poate interveni decât prin interiorul Supraeului nostru. De aceea, atitudinea față de normele sociale e diferită de la un individ la altul, în funcție de gradul de structurare și de organizare.

Accesați: Dicționar de psihologie