Recviem pentru un vis – Hubert Selby Jr.
“Visul american” a murit de ceva vreme. Dar fiecare are propriul drog care-l ajută să viseze mai departe: heroina, televiziunea, mâncarea – modalități de a nu privi în față realitatea crudă și neîndurătoare. ,,Recviem pentru un vis’’ e povestea supraviețuirii a patru oameni dependenți de iluziile care le dau forța de a continua încă o zi, înainte de a se prăbuși inevitabil în infernul din ei înșiși. Privirea naratorului pătrunde până în adâncul sufletului omenesc pentru a aduce la lumină slăbiciunile lor, nevoia de iubi și de a crede, speranța că poate mai există scăpare și mântuire.
A fost o noapte lungă, frate, şi clar i-ar plăcea şi lui să-şi mai odihnească oasele. Simţea cum transpiraţia i se prelinge pe spate. Stătuse mult timp pe străzi, dar ultimele ore fuseseră cele mai urâte din viaţa lui. Nu se gândise niciodată prea mult la străzi, în afară de faptul că voia să se care de-acolo. Dar niciodată nu mai fuseseră o aşa ameninţare personală ca acum. Putea să se plimbe pe străzi şi ziua, şi noaptea şi nu conta pe lângă cine trecea sau cine mergea în urma lui, dar acum era altceva. Pe bune, frate. Niciodată nu mai avusese ceva de pierdut. Nu avea niciodată ceva pe care altcineva să-l dorească. Era un simplu negrotei, alt tovarăş care făcea scandal şi-ncerca s-o ducă de pe o zi la alta în lumea asta de albi. Nimănui nu-i era frică de el şi nici lui nu-i era frică de nimeni. Pur şi simplu mergea pe stradă hlizindu-se şi scărpinându-se. Când cunoşti bine străzile şi te ţii departe de nebuni, de beţivanii-ăia demenţi care bântuie pe drum cu arme şi cuţite de măcelar, atunci rămân nişte simple străzi pe care să le învingi, dar atunci când ai ceva pe care-l mai vrea şi altcineva, atunci ai dat de belea, frate. Atunci ai de înfruntat ceva mai mult decât asfaltul şi smoala… tre’ să-i înfrunţi pe toţi ăia pe care strada i-a făcut nebuni.
Pur şi simplu aş vrea s-o văd fericită şi să … dar uneori parcă nu mă pot abţine şi aş vrea să-i sar la gât de parcă… nu ştiu. Nu-i vorba c-aş vrea s-o bat, doar c-o văd cum stă acolo în acelaşi apartament vechi în care stă dintotdeauna, îmbrăcată cu acelaşi capot care, chiar dacă e altul, nu e cu nimic diferit de cel vechi, şi nu ştiu ce să fac. Când sunt departe de ea, e bine, parcă aş iubi-o şi aş crede lucruri bune despre ea. Dar când sunt acolo, în apartamentul ăla cu ea, se-ntâmplă ceva şi mă enervez aşa de tare, că încep să urlu. Probabil că-i simplu. O iubeşti şi eşti dependent de ea şi nu ştii cum să-ţi obţii independenţa într-un mod sănătos, părăsind pur şi simplu cuibul, ca să spun aşa, aşa că răbufneşti şi o respingi înainte să te respingă ea pe tine. E un caz clasic, pe bune. Ar putea fi. Ei, mie nu prea-mi pasă de toate astea. Ştiu doar că-mi ţine întotdeauna predici să fiu atent, eşti un băiat bun, ai grijă, să nu-ţi faci rău… Ştii ? De parcă nu m-ar lăsa să respir.
Accesați: Cărți care au schimbat percepțiile unor generații întregi
