Raționament – operaţie a gândirii care constă într-o înlănţuire logică de raporturi (adică de judecăţi), ducând la o concluzie. Calitatea raţionamentului depinde de premisele sale. Şcolarul de 7-8 ani spune că untdelemnul pluteşte pe apă pentru că este „gras”, pentru ca apoi, abandonând această însuşire inaplicabilă altor obiecte (lemn, plută…), să spună că este „uşor”. Raţionamentul său este întemeiat pe observarea realităţii. Mai târziu, spre 11-12 ani, el este capabil să raţioneze abstract şi să facă apel la noţiunea de densitate (raportul dintre greutate şi volum), care deja este o judecată. Progresele raţionamentului țin de socializare şi de diminuarea egocentrismului infantil. Aceste progrese le putem aprecia în mod obiectiv cu ajutorul testelor (analogie: „Un cuţit şi o bucată de sticlă sunt amândouă…”; similitudine: „Prin ce se aseamănă berea şi vinul?”). Se disting, în general , două forme de raționament: deducţia, care este trecerea de la general la particular („Toţi oamenii sunt muritori, deci eu sunt muritor”), şi inducţia, care este extrapolarea la generalitate a unui caz particular.
Accesați: Dicționar de psihologie
