Rănile care traversează generațiile: psihologia memoriei colective postbelice

Pe 8-9 mai marcăm Zilele ONU de comemorare. Trauma războiului se transmite prin generații — implicații pentru psihologia clinică românească.

Sinteză

Pe 8 și 9 mai, comunitatea internațională marchează Zilele de comemorare și reconciliere în memoria celor căzuți în Al Doilea Război Mondial. Dincolo de comemorarea istorică, această dată ne invită să ne întrebăm cum se transmit suferințele unei generații către cele care urmează — o întrebare care rămâne în centrul psihologiei clinice contemporane.

Contextul istoric

La 22 noiembrie 2004, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 59/26, prin care zilele de 8 și 9 mai au fost declarate moment al amintirii și reconcilierii. Decizia a venit la șase decenii după ce Germania nazistă semnase, în mai 1945, actul capitulării necondiționate, punând capăt celui mai sângeros conflict armat din istoria umanității — peste 60 de milioane de morți, milioane de refugiați, comunități întregi distruse.

ONU a invitat statele membre să onoreze ambele zile, recunoscând că războiul a marcat geografii, istorii și identități în feluri profund diferite. În iunie 2025, Camera Deputaților din România a adoptat un proiect de lege care stabilește că România va sărbători oficial Ziua Victoriei pe 8 mai, aliniindu-se astfel calendarului european.

Dar suferința nu se încheie odată cu semnarea unui tratat. Ea se sedimentează în țesutul familiilor și al popoarelor, transformându-se într-o moștenire tăcută.

Conexiunea psihologică

Conceptul de traumă transgenerațională a intrat în literatura medicală în 1966, prin observațiile clinice ale lui Vivian Rakoff, cercetător la Jewish General Hospital din Montreal — un oraș în care mii de supraviețuitori ai Holocaustului se stabiliseră după război. De atunci, un câmp de cercetare extins explorează o întrebare tulburătoare: cum poate o experiență netrăită să lase urme în viața descendenților?

Cercetările conduse de Rachel Yehuda și colaboratorii săi au identificat modificări în reglarea epigenetică a genelor implicate în răspunsul la stres, în special la nivelul genei FKBP5, observate la copiii supraviețuitorilor Holocaustului. Aceste schimbări nu reprezintă o condamnare biologică, ci mai degrabă o recalibrare a sistemului de răspuns la amenințări — transmisă prin mecanisme complexe care includ relația părinte-copil, stilul de comunicare familială și posibile căi epigenetice.

Studiile mai recente au nuanțat semnificativ acest tablou. Descendenții supraviețuitorilor nu manifestă în mod predominant simptome posttraumatice, ci mai degrabă tipare biocomportamentale care indică reziliență și adaptare. Transmiterea intergenerațională a traumei nu trebuie considerată un rezultat inevitabil al expunerii părintești. Vulnerabilitatea apare mai ales atunci când părintele a dezvoltat tulburare de stres posttraumatic și când comunicarea părintească despre evenimentele Holocaustului a fost percepută ca intruzivă. Tăcerea, paradoxal, transmite la fel de mult ca narațiunea explicită.

Pentru clinicianul român, aceste descoperiri au relevanță directă. Bunicii și străbunicii pacienților noștri au trăit deportări, foamete, ocupație sovietică, exil — experiențe ale căror ecouri apar astăzi în consultații sub forma anxietății difuze, a hipervigilenței, a dificultăților de atașament sau a unui sentiment cronic de nesiguranță existențială. A recunoaște dimensiunea istorică a suferinței individuale devine un act terapeutic în sine: repoziționează simptomul nu ca o defecțiune personală, ci ca un mesaj transmis peste generații.

Reconcilierea, în această lectură psihologică, nu este un act de uitare. Este un proces lent de integrare — al amintirilor, al pierderilor, al furiei nerostite. Cum poate cineva să facă pace cu o durere pe care nu a putut-o niciodată numi? În ce momente, în propria noastră practică, întâlnim ecourile unui trecut colectiv pe care pacientul nu îl identifică drept al său?

Concluzie

Comemorarea din 8-9 mai nu este o privire înapoi, ci o practică prin care prezentul își recunoaște datoriile față de trecut. Fiecare generație moștenește nu doar gene și obiceiuri, ci și răni nevindecate — iar psihologia ne învață că vindecarea începe atunci când suferința este, în sfârșit, văzută. Reconcilierea autentică, individuală sau colectivă, se construiește pe această recunoaștere.

Referințe

  • Dashorst, P., Mooren, T. M., Kleber, R. J., de Jong, P. J., & Huntjens, R. J. C. (2019). Intergenerational consequences of the Holocaust on offspring mental health: A systematic review of associated factors and mechanisms. European Journal of Psychotraumatology.
  • Danieli, Y. (Ed.). (1998). International handbook of multigenerational legacies of trauma. Plenum Press.
  • Kellermann, N. P. F. (2009). Holocaust trauma: Psychological effects and treatment. iUniverse.
  • Yehuda, R., Daskalakis, N. P., Bierer, L. M., Bader, H. N., Klengel, T., Holsboer, F., & Binder, E. B. (2016). Holocaust exposure induced intergenerational effects on FKBP5 methylation. Biological Psychiatry.