Psihoterapie

Psihoterapie – aplicare metodică a unor tehnici psihologice determinate, pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane. Câmpul psihoterapiei este extrem de vast, începând cu tulburările caracteriale şi nevroze şi terminând cu afecţiunile psihosomatice şi chiar psihozele. Toate metodele psihoterapeutice (susţinerea moralului, sugestie, reeducare, psihanaliză etc). care se bazează pe comunicarea dintre psihoterapeut şi bolnav, urmăresc scopuri identice, adică împlinirea personalităţii şi o mai bună integrare socială a subiectului. După modurile lor de acţiune, se disting trei mari categorii de psihoterapii: acelea bazate pe sugestie (persuasiune, direcţionare morală); acelea bazate pe catharsis (retrăirea, sub efectul hipnozei sau al subnarcozei, a sentimentelor refulate); acelea care îi permit pacientului să-şi modifice personalitatea prin analiza conflictelor sale profunde, care integrează în conştiinţa sa afecte inconştiente şi îi modifică mecanismele de apărare. Tipul acestor psihoterapii abisale este psihanaliza, rezervată unor cazuri deosebite. Psihoterapia se bazează pe încrederea bolnavului în tratament şi în persoana terapeutului, pe relaţia de comprehensiune reciprocă care se stabileşte între ei şi datorită căreia pacientul îşi poate exprima liber problemele, fără teama de a fi rău judecat, descătuşându-şi (pe plan verbal) impulsiile şi repunând în discuţie imaginea pe care şi-o face despre el însuşi. În relaţia interumană astfel creată, subiectul învaţă să-şi modifice atitudinile faţă de propria-i persoană şi faţă de lumea exterioară, adaptându-se mai bine la realitate. Metodele folosite în psihoterapie trebuie să fie adecvate cazurilor individuale: unii necesită încurajări, alţii o reeducare sau o psihanaliză. Înainte de a întreprinde un tratament de acest gen este deci necesară cunoaşterea exactă a fiecărui bolnav. Cele mai bune rezultate se obţin cu subiecţii care doresc să se vindece, care cooperează liber la tratament şi care sunt suficient de inteligenţi ca să înţeleagă mecanismele psihologice analizate şi care nu trag de pe urma maladiei lor beneficii prea importante. La copii psihoterapiile se bazează în esenţă pe tehnicile expresive, cum sunt desenul, modelajul, marionetele.

Psihoterapie instituțională – în sensul cel mai larg, efect terapeutic exercitat de o instituţie asupra bolnavilor care sunt trataţi aici. Într-un sens restrâns, ansamblu de tehnici psihosociologice folosite pentru ameliorarea raporturilor interpersonale din cadrul unui spital în scopul de a face din această instituţie un instrument realmente terapeutic. Centru de îngrijire, ca şi loc de viaţă, spitalul psihiatric face eforturi, de la începutul anilor 1950 încoace, de a ameliora condiţiile de existenţă ale bolnavilor şi relaţiile umane din interiorul său. În acest scop au fost create aici ateliere de ergoterapie, cluburi de arte plastice, de teatru, de muzică, de sport, yoga etc, la gestionarea cărora, în măsura posibilităţilor, sunt asociaţi bolnavii. O atare viaţă socială necesită întâlniri şi schimburi, fie şi numai spre a împărţi responsabilităţile şi a reduce inevitabilele tensiuni. La reuniunile periodice, la care participă pensionarii, personalul de îngrijire şi chiar personalul administrativ, sunt dezbătute dificultăţile apărute. Asemenea discuţii, conduse de practicieni experimentaţi şi prudenţi, sfârşesc prin a transforma climatul instituţiei: atitudinile autoritare, agresive şi inhibitoare sunt progresiv abandonate în folosul conduitelor mai democratice şi mai destinse.

Psihoterapie de grup – metodă de tratament colectiv al tulburărilor fizice sau mentale datorate unui conflict intrapsihic. Ideea de a regrupa pacienţi pentru a discuta împreună problemele lor datează de la începutul anilor 1930 (J. L. Moreno, 1932). Ea se bazează, în esenţă, pe două observaţii: când se reunesc mai multe persoane, ele se influenţează reciproc; este mai uşor să vezi şi să înţelegi problemele altuia decât pe ale tale. Există multiple forme de psihoterapii colective, cele principale fiind discuţia liberă (participanţii exprimă în mod spontan ceea ce simt şi gândesc) şi psihodrama. Pentru unii autori, cum este P. Joshi (1975), psihoterapia în grup ar răspunde formei noi pe care o ia maladia mentală, mai mult comportamentală decât trăită pe plan interior, mai mult socială şi mai puţin individuală. Intenţia majoră a psihoterapiei în grup ar fi o mai bună conştientizare de către individ a contextului social ambiant (J. C. Sager şi H. S. Kaplan, 1972).

Accesați: Dicționar de psihologie