Plăcere – emoţie legată de o senzaţie agreabilă sau de satisfacerea unei tendinţe. Depinzând de starea subiectului, plăcerea este instabilă; ea nu rezistă saţietăţii şi dispare o dată cu rezolvarea tensiunii generate de trebuinţă. Ca şi durerea, are drept efect orientarea activităţii individului pe calea adaptării: copilul scuipă o substanţă amară, dar nu şi o prăjitură; amintirea pe care o păstrează îi călăuzeşte mai târziu conduita. Plăcerea este inseparabilă de dorinţă, aşa cum durerea este inseparabilă de reacţia de aversiune. Căutarea plăcerii şi fuga de durere, caracteristice pentru comportamentul fiinţelor vii, se observă chiar şi la animalele inferioare, cum sunt dafniile sau paramecii; acestea sunt în căutarea anumitor surse de excitaţie (taxii pozitive), sunt respinse de altele (patii) sau „îşi aleg preferendum-ui lor”. La animalele superioare (şobolani şi alte mamifere), J. Olds şi colaboratorii săi (1954) au descoperit existenţa unor „centri ai plăcerii”, localizaţi la baza creierului (hipotalamus şi septum). Excitarea acestor zone, prin intermediul unor microelectrozi implantaţi în encefal, produce un afect plăcut. Dacă îl învăţăm pe un şobolan să-şi administreze plăcerea apăsând pe o pedală, se constată că el o face într-o cadenţă din ce în ce mai rapidă, de mii de ori pe oră, până la epuizarea totală. „Centrii plăcerii”, numiţi ulterior sistem recompensator al creierului, produc endorfine. Plăcerea ia naştere prin activarea acestui sistem de către un agent fizic (senzaţie), chimic (drog) sau psihic (succes).
Accesați: Dicționar de psihologie
