Perfecționismul și valențele sale

Daniela Anton

Astăzi, mai mult ca oricând percepțiile noastre sunt influențate de ideea de a avea o viață perfectă, carieră și relațiile perfecte și de ce nu, corpul/ imaginea corporală perfecte. Fără o reală exagerare am putea puncta că aproape că trăim într-un model cultural al perfecționismului. Cultivată la extremă, așa cum descrie autorul Sava (2020), această trăsătură dezadaptativă de personalitate face dificilă delegarea de sarcini și conduce la un risc crescut de micro-management și de pierdere în detalii. Asemenea persoane au adesea așteptări nerealiste față de sine și/ sau ceilalți, fapt care se soldează frecvent cu o stare de nemulțumire. Pot fi inflexibile în privința regulilor și procedurilor, având credința că ideile lor reprezintă singurul mod corect de a realiza lucrurile.

Hamachek (1978) este autorul care a conceptualizat și operaționalizat perfecționismul ca un construct multidimensional alcătuit din dimensiuni pozitive și negative.

În dimensiunea sa pozitivă perfecționismul este definit ca un stil de viață care care ar reduce anxietatea (Gol et al., 2013) sau un acurat, corect, non-amenințător stil de identificare a soluțiilor la problemele oamenilor (Fedewa et al., 2005). În dimensiunea sa negativă a fost caracterizat ca o patologie cauzând trăsături de personalitate sau emoții cu o mulțime de bariere psihologice.

În completarea teoriei lui Hamacheck, autorii Flettt și Hewitt (2002) au delimitat perfecționismul ca fiind adaptativ sau maladaptativ. Perfecționismul adaptativ este un nivel de standarde înalte de organizare și planificare care poate fi resimțit/trăit ca un o stare de auto-satisfacție și un simț de împlinire după realizarea planului (Enns & Cox, 2002; Franco-Parades et.al., 2005). În contrast, perfecționismul maladaptativ este demarcat ca un standard nerealist care este însoțit de evaluare critică, a fi preocupat excesiv de greșeli, și a atribui eșecului greșelile (Boone et el., 2010).

În acord cu perspectiva tradițională, perfecționiștii sunt predispuși să experimenteze sentimentele de rușine și vinovăție și incapabili să experimenteze mândria sănătoasă. Totuși, acest aspect așa cum și Hamachek (1978) evidenția este specific perfecționiștilor neurotici, în timp ce cei „normali” sunt capabili de a experimenta mândria sănătoasă, nefiind în schimb predispuși la trăirea rușinii și a vinovăției (Stoeber et al., 2007).

Persoanele cu niveluri ridicate de perfecționism sunt caracterizați de de atingerea impecabilității și de setarea unor obiective înalte de performanță însoțite de tendința de a realiza evaluări critice a comportamentelor acestora (Flett & Hewitt, 2002; Frost, Marten, Lahart & Rosenblate, 1990). Mai mult decât atât, perfecționiștii își percep/evaluează valoarea în termeni de obiective de neatins și își conduc viața conform „tiraniei lui trebuie”. Indiferent de cât de mult au îndeplinit, ei au sentimentul de cele mai multe ori că ar fi putut face mai bine sau „ar fi trebuit” să facă mai bine, aceștia răspunzând cu rușine și/sau vinovăție atunci când nu reușesc să realizeze asta.

„Perfecționismul este o regulă a sistemului familial și principalul vinovat în crearea rușinii toxice. Îl întâlnim în sistemele noastre de credință, și în cele culturale. Perfecționismul neagă rușinea sănătoasă, nu admite greșeala, presupunând că putem fi perfecți. O astfel de presupunere, neagă caracterul nostru finit, ignorând faptul că suntem limitați. El apare ori de câte ori luăm o normă sau un standard și îl absolutizăm” potrivit autorului Bradshaw.

Perfecționismul izvorăște din inima rușinii toxice. Un perfecționist nu are niciun sentiment de rușine sănătoasă, nu are un simț intern al limitelor. Perfecționismul creează întotdeauna o măsură supraomenească cu care ești comparat, duce la comparații.

Potrivit lui Fairburn (2022), principalele trăsături ale perfecționismului clinic sunt:

supraestimarea performanței și a realizării acesteia în domenii ale existenței prețuite de individ (profesie, sport, muzică, imagine corporală, etc.);
marginalizarea altor aspecte ale existenței;
urmărirea riguroasă a atingerii acestor standarde extrem de ridicate pentru individ, în ciuda faptului că acest lucru are efecte adverse asupra performanței în sine și provoacă disfuncții la nivelul alor aspecte ale existenței;
minimalizarea succesului odată ce acesta a fost atins și stabilirea unor noi standarde (de exemplu, dacă se atinge un obiectiv profesional propus anterior, el va fi înlocuit imediat cu altul nou, și mai greu de atins);
verificarea permanentă a nivelului performanței (adică asigurarea că performanța profesională se ridică la nivelul standardelor personale și comparația cu performanțele celorlalți;
tema de a nu se ridica la nivelul standardelor personale;
evitarea testărilor esențiale ale performanței (de exemplu, predarea unei lucrări, de teamă că aceasta nu va fi suficient de bună, etc.);
gânduri dominate de preocuparea pentru performanță.

Alți indicatori ai perfecționismului clinic, pot fi reprezentați de: tendința de a munci extrem de mult și de a disprețui „irosirea timpului”. În ciuda eforturilor depuse, performanța lor nu este în general satisfăcătoare, pentru că muncesc mult prea mult și de aceea sunt lipsiți de eficiență, precum și din cauza faptului că sunt nehotărâți, tocmai din dorința de a face totul perfect.

De asemenea, persoanele cu nivel înalt de perfecționism au tendința de a alege ca termen de comparație, persoane cu performanțe de vârf. Deseori, acest lucru se întâmplă pentru toate domeniile afectate de perfecționism, astfel încât o comparație globală este și mai nerealistă.

Dimensiuni ale perfecționismului

Așa cum și Hamachek (1978) subliniază este oportun/necesar să diferențiem între „perfecționiștii neurotici” sau (perfecționiștii nesănătoși) care experimentează niveluri înalte de rușine și vinovăție în legătură cu realizarea obiectivelor lor, și „perfecționiștii normali” sau (perfecționiștii sănătoși) care se bucură de eforturile lor și resimt mândrie în realizarea obiectivelor lor.

Mândria, rușinea și vinovăția sunt considerate ca emoții ale Sinelui pentru că sunt emoții care implică în mod fundamental o evaluare a sinelui (Tangney, 2002; Tangney & Dearing, 2002). Rușinea implică o evaluare negativă dureroasă a întregului Sine resimțind puternic sentimentele de lipsă de valoare, putere sau competență. În comparație, vina presupune o evaluare negativă a unui comportament specific (sau eșec în acea acțiune). Mai mult, sentimentul de vină presupune resimțirea regretului sau a remușcării și poate motiva persoana către dorința de reparație. Astfel, vina poate implica aspecte funcționale și consecințe dezirabile. Totuși, atât vina cât și rușinea sunt emoții asociate cu evaluarea negativă a sinelui.

Perfecționismul nesănătos (neurotic) include acele aspecte ale perfecționismului în legătură cu preocuparea excesivă asupra greșelilor, îndoielile care amână trecerea la acțiune, teama de dezaprobare din partea altor persoane, și discrepanțe între așteptări și rezultate. Această dimensiune a perfecționismului a înregistrat corelații pozitive cu indicatori ai disfuncționalității, sau afecte negative.

Prin intermediul Scalei Multidimensionale a Perfecționismului (MPS), dezvoltată de către autorii Hewitt și Flett (1991) pentru a evalua perfecționismul, aceștia au diferențiat între un perfecționism orientat/îndreptat către sine și un perfecționism orientat către ceilalți (social). Perfecționismul social implică credința că ceilalți exercită presiunea ca persoana să fie perfectă, și că ceilalți vor fi dezamăgiți atunci când aceste standarde nu sunt îndeplinite. În patru studii care au investigat cum perfecționismul orientat către sine și cel social sunt puse în legătură cu sentimentul de rușine și de vinovăție. În legătură cu rușinea și vinovăția perfecționismul social a înregistrat corelații pozitive cu predispoziția către rușine și vinovăție (Lutwak & Ferrari, 1996; Tangney, 2002).

Perfecționismul orientat către sine de asemenea a înregistrat corelații pozitive cu predispoziția către rușine și vinovăție, dar acestea au fost mai mici și mai puțin consistente comparativ cu cele înregistrate pentru perfecționismul social. În legătură cu sentimentul de mândrie, atât perfecționismul orientat către sine cât și cel social nu au înregistrat corelații semnificative cu predispoziția către mândrie (Tangney, 2002).

Mai mult decât atât, există un cerc vicios legat de perfecționism, deoarece sunt anumite stadii prin care trecem atunci când funcționăm din registrul perfecționismului. Putem avea credința conform căreia: „Nu sunt suficient de bun/ă!, „Nu arăt destul de bine!”, simțim rușine, ne autoblamăm și autocriticăm, ceea ce în mod evident contribuie la o stimă de sine scăzută și indirect la menținerea acestei credințe.

Perfecționismul și imaginea corporală

În acord cu viziunea autorului Bradeshaw (2022), cultura noastră manifestă ideologia unui sistem fizic perfecționist care îi rușinează semnificativ pe cei care nu sunt înzestrați fizic. Femeia sau bărbatul perfect este de nota „10”. Zecele „perfect” are caracteristici foarte clare care contribuie la accentuarea rușinii corporale apărută în societatea zilelor noastre.

Astfel, conform acestor „prescripții” femeia perfectă din punct de vedere al imaginii corporale are sânii perfect rotunzi, cu șoldurile și fesele în armonie. Pe de cealăltă parte, bărbatul perfect are un corp lucrat, bine proporționat.

În timp ce un procent semnificativ de cercetări confirmă că expunerea și compararea cu ceilalți în baza criteriului atractivității fizice/corporale pe rețelele sociale media, rămâne în primă etapă incert care dintre persoane sunt cele mai vulnerabile în legătură cu aceste aspecte. Nu toate femeile se simt prost în legătură cu ele și corpul lor urmând/raportându-se la modelul/standardele de corp ideal/slab (Mills, Polivy, Herman & Tiggemann, 2002).

Femeile care au un nivel înalt de perfecționism pot fi mai vulnerabile la efectele adverse ale expunerii corporale din social media și a auto-evaluării corporale. Perfecționismul a fost identificat în mod consistent asociat cu nemulțumirea față de corp (Donovan, Chew &Penny, 2014; Wade & Tiggemann 2013; Welch, Miller, Ghaderi, & Vaillancourt, 2009).

Aspectul fizic/imaginea corporală este unul dintre domenii în care persoanele vor să fie perfecționiste (Stoeber & Stober, 2009). Femeile care au un nivel înalt de perfecționism în ceea ce privește aspectul fizic, în mod particular cele care se îngrijorează pentru imperfecțiuni, sunt cele care investesc în mod semnificativ în aspectul lor și tind să fie sensibile la acțiuni precum compararea socială, care le poate declanșa gânduri că ele nu atind/se încadrează în standardele propuse (McComb & Mills, 2021).

Perfecționismul și problemele emoționale/de sănătate mintală asociate

Tendințele perfecționiste sunt de multe ori întărite prin simplul fapt că adolescenta sau tânăra femeie primește complimente cu privire la înfățișare sa greutate (Czyzeswki & Suhr, 1988), în timp ce încearcă să atingă perfecționismul în toate domeniile vieții sale. Atunci când constată că a eșuat în atingerea standardelor de perfecțiune impuse, pedeapsa auto-impusă constă adesea în diete drastice prin înfometare sau neaaceptarea hranei, cu consecințe importante asupra sănătății fizice (deshidratare, dezechilibru hormonal, lipsa principalelor minerale din corp, afecțiuni ale organelor vitale, în cazuri extreme chiar decesul).

În analiza relației dintre perfecționism și tulburările de alimentație autoarea Sion (2018), observă că mulți dintre adolescenții care suferă de tulburări de alimentație sunt perfecționiști și au performanțe înalte în diferite domenii. De obicei, tocmai fetele cele mai inteligente și atrăgătoaare sunt cele care se angajează în competiția pentru a deveni mai suple. Astfel, dorința lor de a obține performanța inclusiv în acest domeniu – a deveni cele mai suple, conduce adesea la obiceiuri și atitudini distructive față de corp și implicit despre sănătate.

O altă consecință care derivă din relația dintre perfecționism în relație cu tulburările de alimentație este stima de sine scăzută. Persoanele au o imagine de sine slabă sau negativă, o percepție distorsionată a propriei persoane și prezintă credința irațională că sunt „grase/plinuțe” indiferent de modul în care arată; trăiesc un sentiment de gol interior, de nesiguranță și ajutorare, de lipsă de încredere în sine (Bruch, 1988); de obicei, se tem că ceilalți îi percep ca fiind proști, slabi sau fără valoare și cred despre sine că nu merită să fie fericiți, aceasta putând reprezenta și o injocțiune a scenariului de viață comform analizei tranzacționale.

Alte consecințe sunt reprezentate de oscilațiile emoționale, lipsa de speranță, anxietatea, izolarea și sentimentele de singurătate sunt trăiri obișnuite ale persoanelor care suferă de tulburări alimentare. Atât anorexicii cât și bulimicii sunt iritabili, nesociabili, indiferenți mai ales față de membrii familiei. Adesea se simt fără valoare, inferiori și se percep permanent că sunt „prea slabi” sau „prea grași”.

În concluzie, conștientizarea modelului cultural propus cu privire la modelul de relații, muncă, imagine corporală ne poate ajută să identificăm în mod corect și diferențiat așteptările și posibilitățile noastre și să avem în consecință capacitatea de a alege ceea ce este benefic pentru noi și oarecum „impus” prin propunerea și difuzarea acestui model cultural al perfecționismului care vine așa cum au fost prezentate și cu probleme în zona sănătății mintale.

Bibliografie

Bradeshaw, J. (2024). Rușinea. De la captivitate la vindecare. București: Editura Curtea Veche Publishing.
Boone, ., & Soenens, B., & Goossens., L. (2010). An empirical typology of perfectionsim in early-to-mid adolescents and its relation with eating disorder symptoms. Behaviour Research and Therapy. (48). 686-691.
Bruch, H. (1988). Conversations with anorexics. (D. Czyzewski & M. A. Suhr, Eds.). Basic Books.
Fairburn. C.G., (2022). Terapia cognitiv-comportamentală și tulburările de comportament alimentar. Cluj-Napoca. Editura: ASCR.
Fedewa, A., & Lawrence, R.B., & Gomez. A.A. (2005). Positive and negative perfectionism and the shame/guilt distinction: adaptive and maladaptive characteristics. Personality and Individual Differences, 38, 1609-1619.
Flett, G. L., & Hewitt, P. L. (2002). Perfectionism and maladjustment: An overview of theoretical, definitional, and treatment issues. In G. L. Flett & P. L. Hewitt (Eds.), Perfectionism: Theory, research, and treatment (pp. 5–31). American Psychological Association.
Hamachek, D.E. (1978). Psychodynamics of normal and neurotic perfectionism. Psychology: A Journal of Human Behaviour, 15(1), 27-33.
Hewitt, P.L., & Flett, G.L. (2001). Perfectionism in the self and social contexts: Conceptualization, assesement, and association with psychopathology. Journal of Personality and Social Psychology, 60(3), 456-470.
Lutwak, N., & Ferrari, J. R. (1996). Moral affect and cognitive processes: differentiating shame from guilt among men and women. Personality and Individual Differences, 21, 891–896.
McComb, S.E. & Mills, J.S. (2021). Young women’ s body image following upwards comparison to Instagram models: The role of psysical appereance perfectionism and cognitive emotion regulation. Body image. (38). 49-62.
Mills, J.S. & Minister, C. & Samson, L. (2022). Enriching sociocultural perspectives on the effects of idealized body norms: Integrating shame, positive body image, and self-compassion. Frontiers in Psychology.
Sava, F. A. (2020). Formularul clinic de personalitate (PCF). Manualul utilizatorului. Timișoara: Editura ArtPress.
Stoeber, J., Harris, R.A., & Moonn, P.S. (2007). Perfectionism and the experience of pride, shame and guilt: Comparing healthy perfectionists, unhealthy perfectionists, and nonperfectionists. Personality and Individual Differences, 43(1), 131-141.
Sion, G., (2018). Psihologia adolescenței și a tinereții – dezvoltare, educație și intervenție. Cluj-Napoca. Editura: Presa Universitară Clujeană.
Tangney, J. P. (2002). Perfectionism and the self-conscious emotions: Shame, guilt, embarrassment, and pride. In G. L. Flett & P. L. Hewitt (Eds.), Perfectionism: Theory, research, and treatment (pp. 199–215). American Psychological Association.