Sari la conținut

Partea de concepte fundamentale / Partea de clinică din cadrul conceptelor fundamentale

Partea de concepte fundamentale / Partea de clinică din cadrul conceptelor fundamentale

În psihanaliză există două tipuri de discursuri: primul este legat de conceptele fundamentale și al doilea este legat de partea de clinică din cadrul conceptelor fundamentale.

  1. Partea de concepte fundamentale reprezintă discursul epistemic al psihanalizei. Ca să poți fundamenta o gândire psihanalitică ai nevoie de noțiuni cu care să operezi. Aceste noțiuni formează ceea ce se numește limba de lemn a psihanalizei.

În psihanaliză, Complexul Oedip are o valoare universală și este cheia de boltă a conceptelor fundamentale psihanalitice.

Conceptele  fundamentale reprezintă un mod de gândire și de structurare a unei idei (desigur, atacabile), ceea ce a făcut ca teoria psihanalitică să rămână în actualitate atâta timp și să se constituie ca punct de inițiere al tuturor celorlalte psihoterapii (psihanaliza nu este prima formă de psihoterapie, prima a fost hipnoza). Tot ceea ce a apărut după psihanaliză reprezintă o dezvoltare a unor aspecte din interiorul psihanalizei sau, pur și simplu, reprezintă o reacție de negare la ceva afirmat de psihanaliză.

În literatura de specialitate, se întâlnește frecvent cuvântul ”criză” care este o însoțire a termenului de psihanaliză de când acesta a apărut.

Psihanaliza a apărut din criza de identitate a lui Freud. El voia să facă ceva acolo unde drumurile clasice i-au fost refuzate. Freud nu avea zestre și nu provenea dintr-o familie cunoscută, astfel că a trebuit să inventeze ceva nou ca să se afirme. Asta a fost genialitatea freudiană.

Psihanaliza, gândirea psihanalitică a fost foarte greu primită în epoca aceea și nu numai atunci. Și în prezent o primim foarte greu din când în când pentru că lovește în ceea ce înseamnă morala noastră, dorințele noastre etc. Desigur că, noi toți dorim să fim ființe cât mai superioare, cât mai morale, cât mai elitiste, dar realitatea psihanalitică arată de ce și cum ajungem să fim acele persoane morale la care aspirăm. Acest lucru introduce gândirea psihanalitică într-un soi de criză, pentru că reacția noastră este de nemulțumire la adresa realităților prezentate de psihanaliză.

Mai târziu, psihanaliza a fost considerată în criză pentru că au apărut și alte forme de psihoterapie mai rentabile și s-a considerat că acestea o să scoată psihanaliza din câmpul eficienței clinice.

La oricare dintre pacienții care ajung să fie abordați psihanalitic există Complexul Oedip ca piatră unghiulară a construcției lor psihice. În fiecare pacient există fenomenologia de fixație într-una din fazele anterioare, care se constituie ca o amprentă a personalității lor ulterioare. Oamenii sunt diferiți și din cauza modului în care exprimă pulsional, fiecare în parte, propria sa istorie. La fiecare persoană există organizarea, există cele două mari grupe de mecanisme de apărare ale conștientului, respectiv de tip refulator și de tip subliminator. Desigur că, există foarte multe mecanisme de apărare. Freud vorbea de un număr de 12-13 mecanisme de apărare, Anna Freud vorbea de aproximativ 17, iar prof. Șerban Ionescu – psihiatru în Canada, Franța și România, spunea într-una din cărțile sale că există în jur de 48 de mecanisme de apărare, dar nu asta contează. Încadrate didacticist, sunt două mari categorii, după modul în care funcționează și anume, unele care reprezintă o eșuare a descărcării pulsionale prin întoarcerea pulsiunii, adică refulatorii, iar altele care reprezintă o realizare a descărcării, adică subliminatorii.

  1. Partea de clinică din cadrul conceptelor fundamentale

Relația psihanalitică este, în primul rând, o relație umană, o relație umană specială, în care există dragoste, ură, ambivalență, motivație etc. Tot ceea ce ne face să relaționăm în civil  putem să întâlnim și în interiorul unei relații psihanalitice. Diferența constă în faptul că, în relația psihanalitică, există reguli și norme numite elemente de cadru prin care interdicția este prezentă în desfășurarea relației, atât în ceea ce-l privește pe psihanalist, cât și pe pacient.

Modelul analitic are câteva modele adverse. Relația analitică are două alte relații comune cărora li se împotrivește.

Primul model advers este relația medicală. Din punct de vedere al relației, medicul este un fel de Dumnezeu, în raport cu pacientul. Dacă nu ar fi așa, relația nu ar funcționa. Ca relația să funcționeze este nevoie să-l învestim pe medic cu dumnezeire, adică cu puterea de a rezolva o problemă pe care noi nu o putem rezolva. În relația psihanalitică, lucrurile nu funcționează așa, pentru că analistul nu este Dumnezeu, el recunoaște de la început că nu știe mai multe decât pacientul său și că scopul său în relație nu este să-l vindece, ci să-l însoțească pe pacient pe drumul propriei vindecări, ghidându-l și structurând materialul. Ca să ne percepem obiectiv, avem nevoie de o oglindă. Asta oferă analistul pacienților săi, o oglindă obiectivă în care aceștia să se vadă așa cum sunt în realitate și nu cum și-ar dori aceștia să fie.

Al doilea model advers este modelul amical. De exemplu, dacă am avea un prieten apropiat și de încredere căruia să-i putem spune toate problemele noastre, iar el să ne asculte, situația ar fi ideală. Dar problemele nu se rezolvă, doar se amână rezolvarea acestora luni sau chiar ani de zile. Înlocuirea profesionistului cu un prieten este cel mai mare adversar al procesului de ameliorare, poate chiar de vindecare.