Pandemia și regresia

Trăim vremuri dificile în care fiecare dintre noi suntem supuși la o mare presiune. Această presiune care ne tot încearcă este cu noi zi de zi, însă atunci când ea este resimțită de toți cei din jurul nostru și oriunde întoarcem capul tot peste ea dăm, acela este momentul în care o simplă gură de aer este mană cerească.

Cu siguranță vorbesc mai sus atât de presiunea virusului care circulă în atmosferă cât și de presiunea instinctului nostru de supraviețuire pornit fanatic de amenințarea vehiculată pe toate canalele de știri. În timp ce unii încearcă să ne liniștească, alții încearcă să ne mobilizeze pentru a pregăti o apărare cât mai bună și apoi pentru a trece la contraofensivă. Pare o luptă pe viață și pe moarte și este o luptă pe care nu ne-o permitem să o pierdem. Dar este oare acesta adevărul pe care noi îl simțim sau este doar o perspectivă pe care alții ne-o dau și pe care noi o înghițim fără să o mestecăm?

În acest articol voi vorbi despre schimbările pe care COVID 19 le aduce asupra psihicului nostru și cum anume se exprimă acestea. Odată cu finalizarea articolului sper să vă pot îmbunătăți capacitatea de autoobservare astfel încât cumpătarea să ia locul fricii.

În decursul teoriei sale de dezvoltare a omului, teorie cunoscută sub numele de teorie psihanalitică, Sigmund Freud a folosit metafora unei armate pentru a descrie călătoria omului în existența sa. El și-a imaginat omul ca fiind o armată care trece prin diferite localități. În fiecare localitate, pe tot parcursul drumului, există câte o luptă pe care armata trebuie să o treacă și, în funcție de modul în care aceasta rezolvă situația, poate pierde mai mulți sau mai puțini oameni. Astfel, după fiecare situație rezolvată, ea merge mai departe cu o forță mai redusă sau poate rămâne pe loc dacă situația nu poate fi depășită ușor. Dacă armata noastră a trecut prin câteva localități, a câștigat lupte și a ajuns la un punct în care lupta nu mai poate fi câștigată, ea se va întoarce la ultima localitate în care a câștigat.

Freud a folosit metafora armatei deoarece aceasta poate fi înțeleasă ușor și se aseamănă foarte mult cu teoria pe care el a dezvoltat-o. Noi, energia noastră psihică este armata, iar luptele pe care încearcă să le dovedească sunt capacitățile psihologice pe care noi încercăm să le achiziționăm. Localitățile prin care armata trece uneori sunt niveluri de dezvoltare principale pe care le traversăm și la care rămânem uneori.

Pentru a înțelege mai bine, propun un exemplu destul de des întâlnit. Propun să ne imaginăm un copil la vârsta de 1-2 ani. Acesta, la fel ca orice alt copil, este pe de-o parte atașat de mama lui și pe de altă parte vrea să se depărteze de ea, descoperind lumea nouă pe care ar vrea să o cucerească asemeni unui explorator din vremuri demult trecute. Lupta lui din acest moment este legată de încrederea în sine, de dobândirea autonomiei, de separarea de mamă, de orientarea către activități infinit de multe găsite în parcul în care se joacă alături de prietenii săi mici. Localitatea în care se află este numită de către Freud nivelul sadic – anal. Așadar, lupta în care el se află stă în întrebările oarecum similare: „Este sigur să mă îndepărtez de mamă? Voi păți ceva? Va păți mama ceva dacă plec de lângă ea? Mă va aștepta acolo ca să mă pot întoarce liniștit?”. Instinctul din interior îi spune să meargă să se joace, să exploreze, să stea în soare și să crească, dar ultimul cuvânt îl are persoana care înseamnă totul pentru el. Mama îi poate transmite semnale că este totul în regulă: „Sunt cu tine. Poți face asta. Ai încredere și vei reuși.” și cel mic merge mai departe știind că se poate baza la nevoie pe mamă. Astfel, el va experimenta nevoile lui de cercetare a mediului exterior, de libertate, de dobândire a unei identități, de descoperire a propriului sine. Uneori aceste experimente vor fi plăcute, el va trăi un sentiment de împlinire cu privire la propria persoană. Lupta este câștigată și armata merge mai departe.

O altă opțiune este aceea în care mama este o fire temătoare. Ea poate fi foarte îngrijorată pentru siguranța copilului ei, poate fi prea protectivă și astfel va fi genul care îl dorește cât mai aproape de ea. De aceea, ea îi poate transmite un semnal conform căruia lumea din afara relației dintre cei doi este periculoasă. „Nu este sigur să te joci cu copiii, pentru că te poți răni.”, „Nu te mai juca cu ei că sunt mai mari ca tine.”, „Știi că ești sensibil la răceală, nu mai sta afară, stai cu mine.” sunt afirmații menite să îl protejeze pe cel mic. Însă această protecție poate că nu este ceea ce el are nevoie, mai ales dacă este excesivă. Aplicând aceste cuvinte la construcția noastră imaginară, putem vedea un copil care se uită la mamă întrebând-o din privire dacă îi permite să meargă la joacă cu alți copii, însă ea îi dă un semnal negativ. Astfel el își sacrifică nevoile sale amintite în paragraful anterior și le înfrânează grație unei temeri transmise de către mamă. Momentul poate fi văzut ca o luptă: armata copilului care este reprezentată de nevoia lui puternică de a descoperi, de a crește este pusă să lupte cu propria sa teamă de a ieși din zona de confort, de a întâlni oameni noi și mai ales cu marea teamă transmisă de către mamă.

Dacă toate aceste temeri sunt foarte puternice, atunci lupta poate fi pierdută și el va rămâne la nivelul de dezvoltare de atunci. Va rămâne în preajma mamei, va purta cu el teama de a ieși din zona de confort, de a întâlni oameni noi, va ști toată viața faptul că lumea din afara cercului familial este periculoasă și tendințele sale de explorare și de creștere îl pot pune în pericol.

Putem avea în față un exemplu mai optimist în care mama i-a transmis o teamă copilului, dar cu toate acestea copilul a reușit să depășească aceste sentimente anxioase. În sufletul copilului s-a dat o luptă între nevoile lui și temerile existente. În funcție de cât de puternice au fost aceste temeri, armata lui a pierdut mai mult sau mai puține trupe. Dezvoltarea copilului continuă, dar armata sa are mai puține trupe. Psihicul copilului nu mai este atât de puternic fiind obosit de atâtea temeri pe care a trebuit să le depășească.

Acest moment în care copilul se confruntă cu o teamă și este locul în care armata a pierdut lupta sau un număr însemnat de trupe, poartă numele de fixație.

Viața de după lupta pierdută poate fi aparent ca oricare altă viață. Totul merge normal, momentul a trecut, ziua următoare a fost uitat, însă urmele rămân încreștate în suflet. Armata poate depăși această luptă dificilă și dezvoltarea umană poate continua și cu acest moment de fixare existent, însă trebuie să avem în minte faptul că în fiecare moment al vieții ne așteaptă câte o luptă. Fie că vorbim despre un simplu stres la serviciu, fie că vorbim despre un divorț sau pierderea unei persoane importante, acestea sunt lupte în care ne mobilizăm forțele armate de care dispunem pentru a putea câștiga lupta.   

Anii trec, timpul își face datoria, iar toate aceste situații sunt uitate. Într-o zi suntem nevoiți să ne confruntăm cu un moment mai dificil precum unul dintre cele amintite mai sus și, obosiți de toate luptele trecute, cedăm. Nu reușim să avem destulă energie să mai luptăm și de această dată, nu avem chef să facem asta, avem alte greutăți pe cap. Această cedare apare sub forma unei lupte pierdute. Deoarece nu reușim să dovedim situația actuală, lupta este pierdută, iar armata se întoarce la ultima sa luptă câștigată.

Acest lucru poartă numele de regresie. Regresia este acel fenomen în care ne întoarcem la ultimul nivel de dezvoltare achiziționat.

Pentru a facem un scurt rezumat, vă invit să considerăm psihicul nostru asemeni unei armate cu multe trupe. Trecem prin multe situații în care trebuie să luptăm cu fricile proprii și a celor din jur și astfel că pe măsură ce trecem prin aceste lupte, armata scade ca forță. Locurile în care se desfășoară lupta se numesc fixații și, atunci când armata pierde o luptă, ea se întoarce la aceste locuri.

O astfel de luptă este și cea actuală. Situația cu care ne confruntăm acum este una foarte serioasă. Virusul care ne amenință și mass media care amplifică această teamă ne pun față în față cu dificilele temeri legate de viața noastră și de viața celor apropiați, importanți pentru noi. Este dificil de gestionat un întreg război din interior mai ales dacă acesta este în permanență alimentat din mediul extern și de toată lumea din jur. Este ca și cum am lupta cu morile de vânt și trebuie să ne menținem această luptă zilnic pentru ca a doua zi să o luăm de la capăt. Obosiți de nesfârșitele încleștări cu temerile noastre și răniți după aceste înfruntări, este ușor să cerem dreptul la liniște. Cedăm. Simțim că nu mai putem și am vrea ca totul să fi fost doar un vis urât din care să ne trezim și să ne continuăm viața de unde a rămas.

Acesta este un moment în care cedăm teren. Pierdem lupta. Această pierdere ne duce în alte locuri unde luptele au fost câștigate. Ne amintim de siguranța familiei și am vrea să fim alături de ei. Ne gândim cât de siguri și de puternici ne simțim alături de cei dragi și vrem să îi vedem zilnic și să știm dacă sunt bine. Ne este teamă ca nu cumva să îi pierdem astfel că îi sunăm destul de des. Vrem să știm în fiecare moment unde sunt și dacă sunt bine. Ne amintim că virusul ne pune în pericol pe toți și ne gândim că trebuie să cumpărăm și să avem provizii. Mergem la cumpărături și stăm chiar și împotriva legii care ne îndeamnă către cumpătare și către un timp cât mai mare petrecut  în interior. Vrem să fim siguri că nu pierdem nimic, vrem să avem cât mai multe pentru a ști că dacă se întâmplă ceva, vom fi asigurați. Vrem să avem totul acum. Vrem ca totul să se schimbe acum și să fim în siguranță.

Fără să vrem am început să gândim emoțional și să ascundem rațiunea. Am început să gândim mânați de teamă și să facem orice pentru a nu îi pierde pe ceilalți. Fără să vrem am început să îi controlăm: vrem să vedem unde sunt, ce fac, cum sunt, unde vor fi peste câteva ore. Invidia începe să își spună cuvântul și începem să ne uităm urât pe acel vecin care își permite să se folosească de economii și să se mute la casa de la țară în următoarele câteva luni. Lăcomia se cunoaște din momentul cumpărăturilor, atunci când vrem să luăm totul pentru noi chiar și cu riscul ca celălalt să nu aibă, iar noi să avem prea mult. Ne-am transformat în niște copii care așteaptă să fie protejați de o mână de adult, care poate veni sub forma doctorului sau poate a statului.

Acesta este un îndemn către o existență cumpătată și o cât mai mare autoobservare. Cum a fost viața dumneavoastră înainte de această pandemie și de ce s-a schimbat acum? Cum vă puteți comporta ca niște adulți responsabili și cum puteți scăpa de toate temerile care vă macină și nu vă permit să trăiți liniștit?

Acestea sunt întrebări la care dumneavoastră puteți răspunde, dar eu, în calitate de specialist, vă stau la dispoziție pentru a vă ajuta să faceți legăturile, să dați sens și să organizați experiențele dumneavoastră astfel încât răspunsul să fie cel corect și să fie permanent.

Tiberiu Seeberger

Psihoterapeut psihanalist

0760/615.143

https://seeberger.ro/