Obsesie – Ca şi isteria, obsesia poate fi definită, în acelaşi timp, ca simptom sau ca ansamblu simptomatic şi ca organizare psihopatologică a personalităţii. Ca simptom, obsesia se defineşte ca o idee sau un grup de idei care se impun spiritului într-un mod stăruitor şi pe care subiectul nu le poate alunga, deşi le consideră absurde. Este o invadare, în gândirea conştientă, a unei idei, a unui sentiment, a unei imagini, a unui comportament parazite care se impun într-o manieră tenace. Subiectul luptă împotriva acestei invadări pentru a atenua anxietatea suscitată şi poate să recurgă la ritualuri de îmbunare, gesturi sau formule cărora le atribuie o putere magică de neutralizare şi împiedicare a obsesiei. Constrângerile, lupta anxioasă, dubiul, conştiinţa caracterului morbid al tulburării permit deosebirea ideii obsedante de ideea delirantă. De asemenea, absenţa conduitei de evitare deosebeşte obsesia de fobie. Înaintea lui S. Freud, care a dezvăluit pe larg diferitele aspecte ale patogeniei obsesiilor, P. Janet a fost primul care a introdus obsesiile în cadrul nevrozelor. Dar acest autor considera obsesiile un deficit particular al tensiunii psihologice fără a face referire la sensul acestui simptom şi la conflictul subînţeles pe care îl poate provoca. S. Freud a fost primul care a descris cu precizie mecanismul de bază al obsesiei: deplasarea afectului legat de reprezentarea incompatibilă asupra unei reprezentări compatibile pentru eul şi conştiinţa subiectului. Datorită analizei omului cu şobolani, S. Freud a descris mai general structura şi organizarea personalităţii- obsesionale, marcată în principal de conflictul ambivalenţei între dragoste şi ură, între supunere şi revoltă şi prin prevalența unor mecanisme de apărare, anularea retroactivă, izolarea şi formaţiunea reacţională. Organizarea personalităţii obsesionale este caracterizată, pentru psihanaliză, de o regresie-fixaţie în stadiul sadic-anal şi printr-o tensiune intensă între eu şi un supraeu deosebit de crud.
Accesați: Dicționar de psihologie
