Observaţie
- Conduită de adunare atentă a informaţiilor. Comportamentele de observaţie sunt frecvente la diferite specii animale care îşi pândesc prada sau caută hrană. Sunt induse cu uşurinţă în laborator dacă detecţia unui stimul într-un anumit context este condiţia unei întăriri.
- Metodă de investigaţie ştiinţifică care constă în înregistrarea sistematică, prin simţuri, a caracteristicilor şi transformărilor obiectului studiat. Dată particulară sau ansamblu de date care rezultă din aplicarea acestei metode. Observaţia constituie primul demers al oricărei ştiinţe empirice şi îşi păstrează întreaga importanţă prin experimentare, care o completează, mai degrabă decât o înlocuieşte. Ea ocupă un loc central în ştiinţele psihologice, fie că recurgerea la experiment este limitată din raţiuni practice sau deontologice, fie că intervenţia experimentală în cursul natural al comportamentului este considerată o perturbare care modifică în mod radical obiectul de studiu. Acest ultim motiv justifică locul privilegiat al observaţiei în etologie, etnologie şi psihologia clinică. Este frecvent totuşi ca în toate domeniile psihologiei, în laborator, în clinică şi în psihologia socială, observaţia să fie condusă în condiţii specificate, destinate favorizării apariţiei unor categorii de conduite, aceste condiţii putând fi cât se poate de artificiale: observarea deplasărilor unui şoarece într-o arenă standard (openfield), observarea producţiilor gestuale şi verbale într-o convorbire nestructurată, observarea interacţiunilor între copii într-un grup compus în acest scop etc. Bazată pe aprehensiunea perceptivă obişnuită a realului, observaţia îşi fixează curând reguli sistematice proprii organizării culegerii de date: alegerea frecvenţelor şi momentelor de prelevare a informaţiilor, alegerea decupajului în unităţi distincte, codarea şi notarea, elemente care vor caracteriza scalele de observaţie şi etogramele.
Accesați: Dicționar de psihologie
