O scurtă analiză și recomandări privind gestionarea tendințelor de alterare a adevărului la copii

Comiza George

O scurtă introducere

Minciuna sau alterarea adevărului le permite copiilor să experimenteze granițele dintre fantezie și realitate, să se protejeze de consecințele acțiunilor lor și să înțeleagă mai bine cum gândesc ceilalți oameni. Pe de altă parte, persistența unor minciuni sau a comportamentelor de mascare a adevărului pot semnala existența unor probleme de sănătate mintală sau o tendință de a-i manipula pe alții.

Câteva elemente de analiză

Comportamentul de a altera adevărul în ceea ce îi privește pe copii a primit o atenție sporită în ultimii ani din partea psihologilor atât pentru implicațiile sale teoretice în înțelegerea dezvoltării cognitive și sociale a acestora (de exemplu, Polak și Harris, 1999), cât și pentru aplicațiile sale practice în medii juridice, clinice și educaționale (de exemplu, Goodman și colab., 2006).

Cercetările au demonstrat că înțelegerea conceptelor de minciună și adevăr apare devreme în anii preșcolari și se dezvoltă rapid de-a lungul anilor de școală (Piaget, 1932, Lee, 2000). Odată cu vârsta, copiii încep să diferențieze minciunile de greșeli, presupuneri, exagerări și, în cele din urmă, de sarcasm sau ironie. De asemenea, copiii iau în considerare treptat contextul social și intenția atunci când evaluează minciunile. În general, până la debutul adolescenței, înțelegerea conceptuală și morală a copiilor despre minciună și spunerea adevărului devine comparabilă cu cea a adulților.

Tehnic vorbind, minciuna implică un vorbitor care face o declarație falsă cu intenția de a înșela receptorul (Lee, 2000). Pentru a reuși să înșele intenționat, o persoană ar trebui să fie capabilă nu doar să producă o propoziție falsă, ci și să asigure coerența între minciuna sa inițială și afirmațiile ulterioare. Orice inconsecvență în declarațiile cuiva poate duce la detectarea minciunilor.

O metodă frecvent utilizată pentru a studia minciuna la copii (Polak și Harris, 1999) o reprezintă rezistența la tentație, inițiată de Sears, Rau și Alpert (1965). În cadrul unui exercițiu, un cercetător le spune în mod explicit copiilor să nu se uite sau să nu se joace cu o jucărie atunci când rămân singuri. Curiozitatea, trezirea interesului și dificultatea de a rezista tentației îi face pe copii să nu asculte instrucțiunile cercetătorului. Astfel, când acesta se întoarce în sală și îi întreabă pe copii dacă s-au uitat sau s-au jucat cu respectiva jucărie, majoritatea acestora i-au decizia să nu spună adevărul despre acțiunea lor.

Avantajul acestui test este că provoacă minciuni spontane la copii (în sensul că ei nu sunt instruiți să mintă) pentru a ascunde o faptă. De asemenea, imită condițiile reale în care copiii au tendința să mintă. Studiile observaționale (de exemplu, Newton și colab., 2000) au descoperit că cele mai frecvente și timpurii minciuni pe care le spun copiii au legătură că ascunderea a ceva ce nu trebuiau să facă, deși au făcut.

Recomandări și sfaturi privind gestionarea tendințelor de alterare a adevărului

Părinții ar trebui să știe faptul că, aproape întotdeauna, copiii mint pentru că au un anumit motiv. Identificarea motivului este chiar mai importantă decât stigmatizarea minciunii. În funcție de stadiul lor de dezvoltare, putem identifica o gamă variată a motivelor pentru care copiii altereză adevărul, respectiv:

Pentru a scăpa de pedeapsă. Copiii cărora le este frică de pedeapsă nu spun adevărul pentru a scăpa de sancțiune. Din acest motiv, pedepsirea poate chiar încuraja copiii să mintă, în speranța că nu vor fi prinși data viitoare.
Pentru a câștiga atenție. Copiii își pot minți părinții sau persoanele apropiate pentru a le câștiga respectul și afecțiunea sau, pur și simplu, pentru că au nevoie de dragoste și atenție.
Pentru că nu știu că mint. Uneori, ceea ce părinții cred că este o minciună poate fi de fapt un lucru pe care copilul și-l amintește incorect sau incomplet. Este posibil ca unii copii mici să nu înțeleagă diferența dintre minciună și adevăr (imaginație versus realitate) sau nu realizează faptul că adulții nu vor ca ei să mintă.
Experimentare și creativitate. Pe măsură ce copiii cresc ei dobândesc noi abilități pe care le testează, inclusiv alterând adevărul sau folosind imaginația.
Dezvoltarea comportamentului etic și social. Copiii încep să mintă pe măsură ce percepția lor despre de bine și rău devine mai clară. Acest lucru se datorează faptului că aceștia încep să anticipeze comportamentele care le-ar putea pune probleme.

În schimb, dacă vorbim despre probleme care indică alterări ale sănătății fizice și mintale, putem identifica și alte motive pentru care copii mint. Acestea includ:

Traumă și abuz. Copiii abuzați pot minți pentru a ascunde o traumă sau din teama de a spune adevărul adulților.
Anxietate. Copiii cu diagnostic legat de anxietate pot minți pentru că sunt îngrijorați de consecințele spunerii adevărului.
Stima de sine scăzută. Unii copii mint pentru că își fac griji că părinții sau persoanele apropiate nu îi vor iubi dacă vor ști ce au făcut.
Tulburări de personalitate. De exemplu, unii copiii pot minți pentru că așa simt și se manifestă, ca parte a diagnosticului lor.

Printre semnalele de avertizare că minciunile unui copil ar putea ține de o problemă de ordin pshio-medical și nu doar de comportament menționăm:

Mincinunile frecvente, fără niciun motiv vizibil.
Minciuna însoțită de o furie intensă, lipsa de preocupare pentru sentimentele altora sau modificări extreme de dispoziție.
Denaturarea adevărului cu scopul de a manipula sau controla pe alții.

Minciuna și comportamentele de neasumare a adevărului sunt frustrante pentru părinți, chiar și atunci când țin de o dezvoltare normală a copilului. Un psihoterapeut îi poate ajuta părinți să înțeleagă dacă minciuna este adecvată vârstei sau indică o potențială problemă. De asemenea, acesta îi poate ajuta pe părinți să învățe unele strategii prin care să reducă dorința sau tentația copilului de a minți. De exemplu, în loc să-l întrebe pe copil dacă a încălcat regulile atunci când dovezile sugerează că a făcut-o, un părinte ar putea pur și simplu să vorbească despre regula încălcată. Dacă un copil minte pentru că se teme de pedeapsă, terapia îl poate ajuta atât pe părinte, cât și pe copil să treacă dincolo de frică și să creeze reguli corecte și consecvente în familie.

În plus, un terapeut poate lucra cu copilul pentru a ușura anxietatea și depresia, pentru a crește stima de sine și pentru a dezvolta sentimentul de încredere în sine. Copiii cu antecedente traumatizante au nevoie de ajutor pentru a procesa și a vorbi despre acestea. Copiii cu tulburări de personalitate pot beneficia de tehnici terapeutice specifice pentru a-și conștientiza și corecta comportamentul.

Bibliografie:

Goodman G.S., Myers J., Qin J., Quas J.A., Castelli P., Redlich A.D., Rogers L. Hearsay versus children’s testimony: Effects of truthful and deceptive statements on juror’s decisions. Law and Human Behavior. 2006; 30:363–401.

Lee K. The development of lying: How children do deceptive things with words. In: Astington JW, editor. Minds in the Making. Oxford: Blackwell; 2000. pp. 177–196.

Newton P., Reddy V., Bull R. Children’s everyday deception and performance on false-belief tasks. British Journal of Developmental Psychology. 2000;18:297–317.

Piaget J. In: The moral judgment of the child. Gabain M, translator. New York: The Free Press; 1932. original work published in 1932.

Polak A., Harris PL. Deception by young children following noncompliance. Developmental Psychology. 1999; 35:561–568.

Sears R., Rau L., Alpert R. Identification and child rearing. New York: John Wiley; 1965.