Sari la conținut

Normalitatea și anormalitatea

Normalitatea și anormalitatea reprezintă o convenție socială, o normă socială, care se aplică unui anumit context socio-cultural. Prin context social înțelegem un anumit nivel social, profesional, economic, educațional etc. Între sintagma de aplicare a normalității între un psiholog în jurul  vârstei de 50-60 de ani din România și un psiholog din același segment de vârstă din SUA există o diferență, care este dată și de partea de culturalitate, dar și de partea geografică, care ține de socio-cultural.

Când vorbim despre normalitate și anormalitate avem o sintagmă globală, care poartă numele de  curba lui Gauss. S-a observat că, dacă lotul este omogen repartizat (de exemplu populația unei țări) și aplicăm câteva instrumente de măsurare a aptitudinilor sau a structurii psihice etc., majoritatea subiecților se vor încadra la mijlocul curbei, iar cei mai puțini se vor afla între cele două margini ale curbei, care reprezintă excepțiile. Așadar, grosul se va afla la mijlocul curbei, unde avem ceea ce se numește normalitate. Pentru că, normalitatea este o convenție socială, iar societatea face ”deal” cu clienții săi, care nu au nimic special. Persoanele încadrate în extrema dreaptă a curbei lui Gauss sunt persoane geniale, hipersănătoase, hipercontrolate, iar persoanele încadrate în stânga curbei lui Gauss sunt persoanele problemă, idioții, imbecilii, psihoticii. Societatea are un scop nedeclarat să scape atât de persoanele din extrema dreaptă a curbei, cât și de persoanele din extrema stângă a curbei pentru că și unii și alții încurcă în aceeași măsură.

Cu cei din dreapta curbei lui Gauss societatea se poate înțelege perfect pentru că, reprezintă o regulă. Le dai ceva de făcut, le ceri câteva criterii de performanță și fac față, dar pot pune întrebări, în timp ce persoanele din stânga curbei lui Gauss nu sunt în stare să facă față, nu pot fi folositori societății.

Ce poate face societatea cu aceste persoane?

Singura modalitate a societății de a se proteja de persoanele de excepție este de a le exclude din societate, de a le crea un alt spațiu. Din acest punct de vedere, societatea a inventat azilul.

Ce este azilul?

Este o închisoare. Are același statut cu o închisoare în sensul că, dacă evadează un bolnav psihic, vom afla despre el de la știrile TV așa cum aflăm și despre evadarea unui deținut dintr-un penitenciar de reeducare. Între un bolnav psihic și un deținut doar dungile de pe uniformă diferă, în rest au același statut. Bolnavii psihic nu au voie să iasă din azil pentru că, nu au voie să interfereze cu lumea normală.

De ce? Pentru că, societatea se garantează și ca un fel de gardian al normalității. Societatea se apără de disturbările pe care le pot provoca excepțiile. Dar partea declarativă nu este suficientă. Ce facem dacă un bolnav psihic evadează? Cine este reprezentantul societății care hotărăște cine și în ce parte a curbei lui Gauss poate fi încadrată o persoană?

Societatea are reprezentanții săi profesionali care se ocupă cu punerea pe rol a punctelor de vedere ale societății. În ceea ce privește boala psihică, acești reprezentanți se numesc medici psihiatri. În activitatea lor, medicii psihiatri au câteva meniri. În primul rând, ei elaborează un diagnostic. Diagnosticul este necesar pentru a trata pacientul mai eficient, dar diagnosticul, în funcție de gravitatea lui, contribuie și la atitudinea socialului față de un anumit diagnostic. Pentru ca socialul să poată avea atitudini diferite față de diagnostic, trebuie să vină cineva și să pună o etichetă. Diagnosticul este o etichetă care poartă în ea conotația de convenție socio-culturală. Diagnosticul nu folosește pacientului, care nu este nici mai sănătos și nici mai bolnav dacă află, de exemplu, că are o tulburare bipolară afectivă; în cel mai bun caz ăți poate răspunde: ”Bine, și…”.

Diagnosticul este intenționat formulat într-o limbă de lemn, dacă se poate și în latină, tocmai pentru ca pacientul să nu aibă acces la el. Diagnosticul folosește doar unui scop și anume, în schimbul de informații între specialiști.

Psihiatrul este un instrument al societății. Ca și funcționalitate, el este un fel de judecător care face împărțirea între normal și anormal. Persoanele aflate în extremele curbei lui Gauss au nevoie de cineva care să le apere interesele și atunci, de voie sau de nevoie, s-a mai ”inventat” un specialist, care este psihologul.

Psihologul este avocatul pacientului. El îl ia pe pacient cu diagnosticul sau și cu gradul de gravitate socială și încearcă să-l determine să-i fie bine. Adică, psihoticului să-i fie bine cu psihoza sa, nevroticului să-i fie bine cu nevroza sa etc. Deci, psihologul îl învață pe pacient să fie cât mai adaptativ.

Astfel că, în timp ce psihiatrul pune un diagnostic și împarte pacienții în stânga sau în dreapta curbei lui Gauss, psihologul ia pacienții în primire și încearcă să le dezvolte și să le normalizeze elementele de neadaptare (vorbim de partea de psihologie clinică).

Așa au apărut ca și comenzi sociale aceste două meserii: cea de psihiatru și cea de psiholog. Ambele sunt necesare și între ele trebuie să existe o colaborare fără de care schema noastră nu funcționează și nici relația noastră cu pacienții. De multe ori în activitatea de psihoterapie ajung oameni care, în principiu, au mai trecut printr-o filieră psihiatrică. Psihoterapeutul este un alt specialist cu o formare specială, formare care începe încă se când acesta era deja psiholog clinician sau medic psihiatru.