Sari la conținut

Neobehaviorism

Neobehaviorism – formă de behaviorism care, depăşind schema simplistă stimul-răspuns a behavorismului clasic, ţine seama de noile fapte ale experienţei şi de elementele anumitor doctrine filosofice sau psihologice. Către 1930, sub influenţa fizicianului P. W. Bridgman şi a unor logicieni ca R. Carnap (1891-1970) şi L. Wittgenstein (1889-1951), s-a dezvoltat un behaviorism operaţional. Neobehaviorismul subliniază importanţa determinantă a sistemului de referinţă adoptat de cercetător în rezultatele obţinute. C. L. Huli este una dintre principalele figuri ale acestei mişcări. Doctrina sa, care insistă asupra necesităţii unei metode ipotetico-deductive în psihologie, se opune behaviorismului molar, al cărui principal reprezentant este E. C. Tolman. Acesta, influenţat de Gestaltpsychologie, consideră că studiul comportamentului nu poate ignora factorii proprii organismului. El transformă deci schema iniţială S-R în S – O – R (stimul – organism – răspuns). În aceeaşi optică, B. F. Skinner a dezvoltat noţiunea de condiţionare operantă. La începutul anilor 1960, concepte iniţial proscrise, cum sunt „plan” sau „reflecţie”, au fost reintroduse, dând astfel naştere unui behoviorism subiectiv, în totală contradicţie cu ideile lui J. B. Watson.

Accesați: Dicționar de psihologie