Moduri de apărare primitive ale minții
Seeberger Tiberiu
Despre mecanismele de apărare pe care psihicul nostru le folosește s-au scris foarte multe. Începând cu anii 1900, când mintea a fost teoretizată de către Sigmund Freud, întemeietorul psihanalizei, mulți autori importanți și-au adus aportul în domeniul vast al protecției minții. Un important plus l-a adus chiar fiica întemeietorului, Anna Freud, cea care a vorbit în cartea ei „Eu și mecanismele de apărare” (1937, dar tradusă și în română și publicată în anul 2002), despre moduri în care psihicul se protejează încă din copilărie.
Acest articol este despre nevoia oamenilor de a deforma realitatea prin intermediul apărărilor, pentru ca aceasta să fie mai digerabilă și să poată fi trăită cu un nivel redus de anxietate.
După citirea articolului veți afla de ce ne apărăm și care sunt cele mai comune modalități de apărare primitive și modul în care acestea se manifestă în viața de zi cu zi.
Termenul de „apărare” a apărut cu puțin înainte de anul 1900 în lucrările lui Sigmund Freud și desemna piedica ce apărea în calea autorului de a descoperi adevărul cu privire la o traumă a vreunei paciente ale sale. Acestea reușeau să vorbească despre durerile lor psihologice până într-un anumit punct, un punct mai profund, în care se ridicau diferite apărări sub forma lipsei ideilor, transferului asupra medicului etc. (Freud, 1895).
De aici putem afla faptul că mecanismele de apărare țin ascunse, păstrează sub cheie, anumite secrete dureroase care pot provoca suferință și pe care le numim traume. De ce le țin ascunse? Ce s-ar întâmpla dacă acestea ar ieși?
Răspunsurile la aceste întrebări se găsesc în timpul în care mecanismele s-au format. Mecanismele de apărare au apărut ca urmare a unor traume. Traume sunt momentele pe care copilul le percepe ca fiind foarte diferite și în fața cărora el nu a avut timp să se adapteze. Se poate vorbi despre un moment în care dormea și a fost trezit de un zgomot puternic (o bormașină), iar acest eveniment a trezit în el un sentiment al lipsei de apărare. Se poate vorbi despre țipătul mamei care a fost supărată că cel mic a desenat pe perete cu carioca, iar copilul nu se aștepta ca această acțiune să o rănească pe mamă atât de puternic. Se poate vorbi despre multe alte situații.
Deoarece mintea nu a avut ocazia să gestioneze corespunzător evenimentul, adică să conștientizeze sentimentele pe care copilul le trăiește, influența lor asupra lumii din jur, să organizeze sentimentele ambivalente față de anumite persoane, să gestioneze rolul în relația dintre el și mamă și el și tată etc., mintea se protejează.
Datorită faptului că s-a discutat despre timpul în care apărările își fac apariția, ele pot fi organizate în apărări primitive sau apărări mature.
Apărările primitive sunt apărări pe care le folosește copilul încă de la începutul vieții sale și care, în mod ideal, se reduc în intensitate pe măsură ce maturizarea își face loc.
Cea mai importantă apărare primitivă este „clivajul”. Acest clivaj reprezintă păstrarea separat a două emoții diferite față de aceeași persoană. În perioada de început a vieții, copilul o simte pe mamă ca fiind pe de-o parte mama bună atunci când el se simte bine și are o senzație de bine din punct de vedere organic și pe de altă parte mamă rea atunci când cel mic se simte neliniștit (zgomot tare, frig, foame etc.). Acesta apare și își face treaba deoarece în acele momente, datorită dezvoltării precare a copilului, nu există noțiunea de „permanență a obiectului” (Piaget), adică mama nu mai există pentru copil atunci când ea dispare din câmpul său vizual. Pe de altă parte, tot datorită capacității slabe psihologice a copilului, el nu poate simți încă față de aceeași persoană și un sentiment de iubire și unul de agresivitate în același timp, deoarece implică procese mai complexe: doliu, reparație etc..
Din moment ce nu este capabil din punct de vedere psihologic să își asume toate sentimente sale, să le conțină în interiorul său, el le dă afară, le tratează ca și cum ar veni din exterior. Acest mecanism de apărare se numește proiecție. În primele luni de viață, el consideră iubirea ca venind din partea mamei bune și agresivitatea sa care apare ca urmare a momentelor de frustrare ca aparținând mamei rele. Cu alte cuvinte, există o mamă bună care este plină de iubire și oferă toată dragostea copilului și există o mamă rea care dorește răul copilului. Astfel, agresivitatea copilului pentru mamă este proiectată. Copilul nu se simte pe sine ca fiind agresiv, ca fiind ostil, ci pe mamă ca fiind ostilă la adresa lui.
Pe măsură ce se demonstrează contrariul și mama care este percepută ca fiind rea îi demonstrează că îl iubește, iar mama bună îi demonstrează că uneori poate fi și rea (mai ales când pune limite și nu îi oferă ce vrea, când vrea, cum vrea), la copil se fac anumite conexiuni. Agresivitatea copilului pe care o conține mama rea este acum luată în interior într-o formă digerată, înțeleasă de copil și pe măsură ce acest proces se desfășoară, mama cea rea devine din ce în ce mai rară ca apariții. Procesul de luare în interior se numește introiecție și este opusul proiecției. Acest proces poate fi un mecanism de apărare mai ales în măsura în care copilul introiectează figuri abuzatoare ale părinților: părinți neglijenți, părinți violenți, pentru că este mai bine să simți că există un părinte în viața ta, chiar și violent sau neglijent, față de sentimentul de a fi singur pe lume. Anna Freud dădea un exemplu foarte important al introiecției ca mecanism de apărare. Ea vorbea despre copii care se joacă de-a „bau – bau” pentru că astfel ei pot scăpa de teamă.
Aceste două procese, proiecția și introiecție, sunt procese implicate în mecanismul de apărare al clivajului. În cazul în care ele nu se maturizează la timp, ca adult, se pot manifesta sub forma tulburării de personalitate borderline. În acest caz, persoana vede viața în alb și negru, ideal și persecutoriu.
Că tot vorbim de ideal, un alt mecanism primitiv de apărare este idealizarea. Acest mecanism servește ca scop de protecție împotriva persecuției. În momentul în care este proiectată agresivitatea copilului asupra unei persoane, ea este privită ca având intenții ostile cu privire la copil. În acest context, copilul idealizează o persoană, pe care o vede ca fiind nemaipomenită și care îl poate apăra de acel persecutor.
Ca exemplu al idealizării, se pot vedea foarte bine încurajări ale acestor atitudini și oameni care pică în plasă în contextul alegerilor electorale. O parte este cea care a sărăcit țara, care a distrus-o, care ne-a furat și care și-a bătut joc, în timp ce o altă parte este cea care are cele mai nobile motive: dorește reclădirea țării, dorește oferirea cât mai multor bogății cetățenilor (de la creșteri salariale până la reducerea birocrației) și mai ales protejarea față de așa-zișii inamici. Ambele perspective sunt forțate și, dacă dorim să tratăm problema cu o claritate realistă, se poate vedea că atât unii cât și alții au și bune și rele. A aprecia părțile bune dintr-o situație rea și părțile rele din una bună este o modalitate bună de a ne apăra de capcana atitudinilor extreme de idealizare și persecuție.
O apărare care are un efect foarte nociv asupra dezvoltării omului este negarea. Acest mecanism se referă la ignorarea unui aspect vizibil dintr-o situație sau ce aparține unei persoane, pentru simplul fapt că recunoașterea acestuia ar evoca emoții mult prea puternice. O parte foarte des negată din diferite situații este agresivitatea. Un copil poate prefera negarea agresivității unui părinte pentru că dacă acel copil ar recunoaște faptul că părintele are intenții ostile cu privire la el, s-ar simți fără apărare, abandonat. Astfel, cel mic ajunge să introiecteze figura unui părinte agresiv și să se convingă permanent de faptul că acesta „nu este rău”, găsindu-i scuze sau considerându-se pe sine vinovat.
Un mecanism de apărare foarte interesant și care aparține tot categoriei de mecanisme de apărare primitive este identificarea proiectivă. Această apărare se referă la proiectarea unui conținut psihic nedorit asupra unei alte persoane și forțarea acelei persoane de a prelua rolul proiectat. Dacă în momentul în care se vorbea despre proiecție, se vorbea doar despre proiectarea unui conținut și perceperea acestuia ca și cum ar aparține altei persoane, acum se vorbește și despre determinarea acelei persoane asupra căreia se proiectează conținut să acționeze conform situației. Dacă copilul folosește identificarea proiectivă asupra mamei și transferă asupra acesteia agresivitatea sa, el reușește să nu se mai perceapă pe sine ca fiind agresiv, ci va vedea agresivitatea ca venind dinspre mamă. În același timp, mama va simți o tensiune crescândă în organism și nivelul agresivității va crește, în mod inconștient simțind că este vina copilului. Un exemplu mai observabil este acela al persoanelor depresive. Ele simt permanent o dorință de autopedepsire și se învinovățesc cu prima ocazie. La o discuție cu o astfel de persoană, suntem șocați de lipsa speranței persoanei, de pesimism și de totala lipsă de activitate. Dorind să o ajutăm, ne punem în situația de a îi da niște sfaturi care sunt rând pe rând desființate prin motive simple și se creează o situație frustrantă în care orice am spune este respins fără motive temeinice și începem să ne enervăm. Agresivitatea persoanei depresive nu este recunoscută, este proiectată asupra noastră și ajungem să o simțim noi în locul ei.
Una dintre cele mai des întâlnite apărări, însă nu și recunoscute de multe ori, este controlul. Controlul este folosit în două variante: ca o apărare împotriva invidiei și ca o apărare împotriva abandonului. Prin control se înțelege dorința unei persoane ca cealaltă persoană să acționeze întocmai precum prima decide. Invidia este cea mai distrugătoare emoție din psihic. Ea reprezintă dorința de a distruge o persoană, un obiect, pentru capacitatea creativă pe care aceasta o are și persoanei în cauză simte că îi lipsește. În cazul controlului ce vine din invidie, putem da exemplu acel copil de la școală care îi fură cartea colegului său care are mereu note bune și este mereu admirat, cu scopul de a îl face să nu mai învețe, să nu mai fie pregătit, să îi distrugă capacitatea intelectuală creatoare de care dă dovadă.
Controlul care provine din teama de abandon este o emoție care vine pe fondul unor lipsuri. Persoana în cauză are o teamă de a fi lăsată singură, o teamă de separare și acționează împotriva acestei temeri cu o agresivitate: controlează persoana importantă pentru el astfel ca aceasta să nu cumva să dispară. Datorită faptului că acest control este în sine un act agresiv, există o mare șansă ca persoana controlată să fugă și să îl lasă pe subiect să retrăiască abandonul.
Seeberger Tiberiu
Psihoterapeut psihanalist
0760.615.143
