Această secvenţă este realizabilă doar după ce atât părintele cât şi copilul au parcurs sesiunile individuale de coping/restructurare cognitivă şi sunt pregătiţi emoţional să discute unul cu celălalt despre evenimentul traumatic. În acest mod, este promovată comunicarea pozitivă între părinte şi copil. Formatul acestor sesiuni comune este de o oră: în primele 15 minute terapeutul se întâlneşte cu copilul, în următoarele 15 cu părintele, pentru ca în cele 30 minute rămase să se lucreze cu diada copil-părinte.
Pe parcursul acestor sesiuni comune, copilul va citi naraţiunea despre traumă, iar părintele şi terapeutul îl vor lăuda pentru curajul de a fi scris şi prezentat această naraţiune. Este important însă ca, în prealabil, naraţiunea să fie completă, iar părintele să o cunoască prin intermediul terapeutului, pentru a putea să o tolereze din punct de vedere emoţional şi pentru a fi în stare de verbalizări suportive. Uneori este nevoie de expunerea repetată a părintelui la naraţiunea despre traumă, până când acesta devine pregătit emoţional. În plus, terapeutul apelează la jocul de rol, pentru a se asigura că răspunsurile părintelui vor fi suportive şi corespunzătoare.
În ceea ce priveşte pregătirea prealabilă a copilului, acesta este încurajat să se gândească ce întrebări ar dori să îi pună părintelui – de exemplu, ce simte părintele legat de traumă, de abuzator (în cazul unui abuz). Copilul este asistat de terapeut în formularea unor întrebări cât mai clare. Această pregătire prealabilă a ambelor părţi face ca pe parcursul sesiunii comune comunicarea directă să fie facilitată, terapeutul intervenind cât mai puţin posibil. De asemenea, demersul terapeutic poate continua astfel şi acasă, părintele modelând o formă de coping adaptativ în raport cu trauma.
Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.
