Modelul TF-CBT: Identificarea și modelarea emoțiilor

Copiii care au trecut prin experienţa unei traume au predominant emoţii negative, dureroase şi se  confruntă cu serioase  probleme de autoreglare emoţională. Adesea ei se tem că vor fi copleşiţi de forţa acestor trăiri emoţionale. În plus, copiii de vârste mici au un vocabular prea puţin bogat, care nu le permite să exprime suficient de nuanţat emoţiile intense pe care le experienţiază.

De aceea, a treia componentă a modelului TF-CBT îi ajută pe copii să dobândească abilităţi de exprimare şi management al propriilor emoţii. Copiii sunt învăţaţi să identifice în mod corect şi să discute relaxat despre o diversitate de emoţii, cu ajutorul unor tehnici variate – joc de rol, desen, jocuri. De asemenea, copiii sunt învăţaţi să identifice diferite niveluri de intensitate a unei emoţii (de exemplu, cu ajutorul Termometrului Emoţiilor). Această componentă a programului vizează şi învăţarea unor strategii de exprimare adecvată a emoţiilor.

Terapeutul poate iniţial să îi ceară copilului să scrie/să spună toate emoţiile la care se poate gândi timp de 3 minute (copiii mai mici de regulă numesc 5-10 emoţii, în timp ce adolescenţii se pot gândi la mai multe emoţii decât cele care pot fi notate în intervalul de timp dat). Astfel terapeutul poate evalua capacitatea copilului de a identifica emoţiile. Ulterior, terapeutul poate iniţia un joc prin care fiecare dintre cei doi parteneri alege pe rând o emoţie din listă şi descrie când anume a trăit-o ultima oară. Tot sub formă de joc, i se solicită copilului să spună ce emoţii sunt trăite în diferite situaţii (când obţii o notă bună la şcoală, când râd copiii de tine), respectiv să identifice acele situaţii în care el însuşi a experienţiat o anumită emoţie (“Spune-mi când te-ai simţit trist/ruşinat/bucuros etc.”).

Tehnicile mai intuitive de identificare a emoţiilor presupun utilizarea unor cărţi de joc cu emoţii, care pot fi realizate chiar de către terapeut, folosind feţe schematice care reprezintă emoţii, sau fotografii ale unor expresii emoţionale.

O altă tehnică, propusă de O’Connor (1983), „Color Your Life” (  Colorează-ţi viaţa), presupune ca iniţial copilul să asocieze câte o culoare fiecărei emoţii specifice pe care a identificat-o anterior, pentru ca apoi să coloreze o siluetă umană în diferitele culori corespunzătoare emoţiilor respective, pentru a localiza unde anume simte dragoste, tristeţe, furie, etc. Pe baza desenului, se iniţiază o discuţie cu copilul, care poate fi extrem de utilă apoi pentru focalizarea intervenţiei terapeutice pe obiective specifice.

Un aspect important îl reprezintă faptul că această secvenţă de identificare a emoţiilor nu trebuie să aibă în obiectiv emoţiile legate de evenimentul traumatic – decât dacă în mod spontan copilul le aduce în discuţie. Pentru consolidarea relaţiei terapeutice şi întărirea sentimentului de siguranţă al copilului, este important ca primele şedinţe terapeutice să se încheie într-o notă afectivă pozitivă.

Există  câteva  aspecte  problematice  legate  de  identificarea  şi  exprimarea emoţiilor, şi anume:

  • Vârsta / Nivelul de dezvoltare – în funcţie de acest factor, copiii pot recunoaşte şi exprima emoţii simple vs. complexe, pot sau nu să aibă în repertoriu emoţii care presupun conştiinţa de sine (ruşine, vină), pot sau nu să opereze cu emoţii mixte şi reuşesc sau nu să eticheteze verbal, în mod corect, diferitele emoţii;
  • Lipsa conştientizării propriilor emoţii sau dificultăţi în a vorbi despre propriile emoţii – poate să fie o caracteristică individuală anterioară traumei  sau poate să apară  ca şi consecinţă a acesteia. Pentru a ajuta la identificarea emoţiilor, se pot invoca emoţiile altor copii sau ale unor personaje din poveşti, desene animate;
  • Detaşarea de emoţii a copilului  (vorbeşte despre emoţii “la rece”, chiar şi atunci când este vorba de frică sau furie) – în acest caz, este important să fie ajutat, pe parcursul terapiei, să înţeleagă ce emoţii experienţiază de fapt şi ce strategii evitative   foloseşte;  iar  după  consolidarea  relaţiei  terapeutice,  emoţiile  pot  fi provocate pe parcursul şedinţei terapeutice.

În ceea ce priveşte modularea emoţiilor, strategiile pe care copilul le poate învăţa pe parcursul intervenţiei terapeutice ar putea fi (după Cohen, Mannarino & Deblinger, 2006):

  • Opreşte-te din ceea ce făceai, închide ochii şi respiră lent şi adânc de 10 ori.
  • Imaginează-ţi că eşti în „locul tău sigur”/spaţiul tău de securitate.
  • Ascultă muzica ta preferată.
  • Ascultă, priveşte sau citeşte ceva distractiv.
  • Aleargă pe loc timp de 5 minute.
  • Ieşi şi plimbă-te într-un loc sigur.
  • Vorbeşte cu unul dintre părinţi sau cu un adult care te ascultă şi te înţelege.
  • Cântă cu voce tare.
  • Dansează.
  • Fă ceva cu mâinile – împleteşte, croşetează, pictează, etc.
  • Spune-ţi 5 lucruri bune despre tine.
  • Vorbeşte despre ceea ce simţi.
  • Scrie ce simţi într-un jurnal.
  • Ajută pe altcineva.

Un alt aspect esenţial din perspectiva modelului cognitiv-comportamental, care condiţionează ulterior paşii intervenţiei, este înţelegerea de către copil a distincţiei dintre gânduri şi emoţii şi a relaţiei care există între cele două componente. Adesea nici adulţii nu reuşesc să opereze cu această distincţie. La întrebarea „Cum te-ai simţi dacă o colegă de clasă nu ar vorbi niciodată cu tine?” mulţi copii dar şi adulţi răspund: „Aş simţi că mă urăşte.” O astfel de afirmaţie însă exprimă un gând, o idee, şi nu un sentiment, o emoţie legată de acea situaţie ipotetică. Răspunsul care exprimă o adevărată emoţie este de genul: „Aş fi tristă/M-aş simţi furioasă.”

Înţelegerea relaţiei dintre gânduri şi emoţii este importantă pentru că stă la baza dobândirii unor strategii de management sau modulare a emoţiilor.

Pentru copil, gândurile, cogniţiile pot fi reprezentate drept modalitatea prin care „creierul nostru vorbeşte cu noi”.  În ceea ce priveşte emoţiile, copilului i se poate spune: „Mulţi  oameni  cred  că  emoţiile  vin  din  noi şi  nu  putem  controla  nici ce  simţim, şi  nici  când  anume  simţim  ceva. De  fapt, emoţiile  noastre sunt  răspunsuri  la  gândurile  pe  care  le  avem. Uneori  anumite  gânduri  ne vin  în  minte  atât  de  des,  încât  nici  nu  ne  mai  dăm  seama  că  ele  există. Acestea   sunt gânduri  automate,  pentru  că  apar  fără  să  ne  dăm  seama,  din obişnuinţă; şi credem că toţi ceilalţi oameni au aceleaşi gânduri ca şi noi. Dar adesea, aceste gânduri nu sunt corecte, sau nu ne sunt de folos, şi de aceea ne fac să simţim emoţii care ne fac rău în loc să ne ajute.” Apoi pot fi date exemple de relaţii între gânduri şi emoţii, adaptate vârstei, genului, intereselor copilului.

Cum te-ai simţi dacă o colegă de clasă nu ar vorbi niciodată cu tine?

Gând: Mă urăşte/Nu mă poate suferi.

Emoţie: tristeţe, furie

Gând alternativ: E o fată timidă.

Emoţie: Mi-ar părea rău pentru ea (empatie)./Nu aş mai fi atât de tristă.

Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.