Naraţiunea despre traumă este un scop în sine (îl ajută pe copil să poată să îşi spună povestea cu un nivel redus de anxietate) dar şi un punct de pornire în explorarea gândurilor şi emoţiilor copilului despre eveniment şi impactul acestuia. Adesea, pe măsură ce copilul repetă naraţiunea, devine evident faptul că anumite probleme semnificative rămân nerezolvate pentru copil:
- ruşinea şi/sau stigmatizarea;
- sentimentul de responsabilitate (pentru trauma sau pentru evenimentele care au urmat după descoperirea acesteia – de exemplu, în cazul unui abuz);
- atribuirile legate de agresor sau de traumă;
- modificările în percepţia propriului corp sau a securităţii personale.
Astfel, pot să existe o serie de gânduri eronate legate de traumă, a căror abordare se face în funcţie de maturitatea emoţională şi cognitivă a copilului. Dar cea mai eficientă modalitate este cea directă – de confruntare şi explorare directă prin dialog. Întrucât părinţii, la rândul lor, pot avea cogniţii disfuncţionale, acestea vor fi abordate în mod similar. Cogniţiile inacurate pot fi total false „Este vina mea că tata a murit în accidentul de maşină, deoarece mă ducea la şcoală atunci când s-a întâmplat asta” sau pot fi nonrealiste – imposibile „Ar fi trebuit să ştiu că noul meu profesor de sport mă va viola”. Se poate însă ca asemenea cogniţii să fie acurate dar nefolositoare „Mama mea trebuie să fi fost îngrozită în ultimele clipe, înainte să moară înjunghiată.” În unele cazuri, aceste cogniţii disfuncţionale iau forma unor fantezii eroice, copilul imaginându-şi cum ar fi putut să se salveze pe sine sau să îi salveze pe ceilalţi, în virtutea puterilor sale magice. În alte situaţii, cogniţiile false vizează autoblamarea pentru evenimente incontrolabile/impredictibile, sau convingerea că lumea este un loc primejdios, nesigur, de care trebuie să te fereşti.
Copingul cognitiv legat de traumă vizează:
- înţelegerea diferenţei dintre cogniţii acurate versus inacurate legate de traumă;
- corectarea erorilor cognitive ale copilului legate de evenimentul traumatic;
- examinarea acurateţii şi utilităţii cogniţiilor părinţilor despre evenimentul traumatic; învăţarea de către părinte a modalităţilor de restructurare cognitivă.
Un instrument util în realizarea acestui coping îl reprezintă jocul de rol.
Sursa: „1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator), Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.
